Un domn înalt, scheletic, încercănat, obosit, îmbrăcat cu haine mai mari cu două – trei numere se aşează în faţa mea zâmbind. Se uită pe geam şi zâmbeşte sau râde pur şi simplu.
Un articol de Dede s (Dan Nicolaie)|7 octombrie 2016
Nu are căști în urechi, deci nu ascultă ceva amuzant, și nici nu citește nimic. „Nebunul râde de ce își amintește”, îmi zic.
Cum fața mă trădează de fiecare dată – spre exemplu, dacă cineva mă plictisește/ enervează, fața are grijă să-i transmită acest lucru – omul bănuiește cam ce gândesc despre el și simte nevoia să se explice:
„Mă scuzați, îmi dau seama că e ciudat să râd singur ca un nebun, dar nu mă pot abține. Am fost foarte bolnav, pe moarte ca să fiu direct, acum sunt la prima ieșire din casă după o foarte lungă perioadă și mă bucur de plimbare, de ce văd pe geam, de cer, de păsări, pe care nu credeam că am să le mai văd. Sunt foarte fericit, sper să mă înțelegeți.”
Înțeleg și simt nevoia să mă bucur.
* * *
Dede’s este autorul blogului “Dedes – cititor călător”
