Știţi cărţile de psihologie practică şi self-help care ne învaţă cum să obţinem fericirea „în 10 paşi”? Sau lecţiile despre cum „să trăim în armonie cu noi înşine şi cei din jur”? Sau cum să avem un corp sănătos şi o relaţie „fericită”?
Un articol de Ziarul Metropolis|16 decembrie 2022
E foarte posibil ca dramaturgul englez Martin Crimp să le fi avut în vedere când a scris „În republica fericirii”, piesă recent montată de Vlad Massaci cu câțiva absolvenți ai masteratului de actorie, promoția 2022, de la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale” din București, pe care o puteți vedea la Teatrul Metropolis. De când a scris Martin Crimp acest text atât de ironic, atât de acid la adresa omului de astăzi au trecut peste zece ani, dar atitudinea lui tolerant critică e din ce în ce mai justificată de goana din ce în ce mai mare după fericire într-o societate de oameni din ce în ce mai alienați și mai obsedați de „perfecțiune”.
Obsesia perfecțiunii merge mână în mână cu obsesia fericirii, așa cum ironia merge dintotdeauna mână în mână cu satira critică, iar piesa lui Martin Crimp, în traducerea lui Andrei Covaci, o ilustrează convingător. Pornind de la o imagine fidelă a unei lumi la fel de bună sau la fel de rea ca oricare alta, în care oamenii au calități și defecte, pe care însă le vor eliminate cu orice preț ca să pătrundă „în republica fericirii”, spectacolul propune o meditație ironică despre dezumanizarea noastră. Este una dintre ipotezele care se conturează în timp ce urmărești montarea de o oră și jumătate realizată de cunoscutul regizor.
De ce dezumanizarea noastră, pe scurt? Pentru că, obsedați să fim perfecți și să dobândim fericirea, ne scapă esențialul – a fi om înseamnă a avea defecte, eșecuri, neîmpliniri, coșmaruri, slăbiciuni. Or, potrivit viziunii expuse pe scenă, oamenii au devenit intoleranți cu ceilalți și cu ei înșiși, neacceptând că sunt doar oameni și au defecte, eșecuri, neîmpliniri, coșmaruri, slăbiciuni. Bunicul, de exemplu, e cât se poate de uman: e senil, e fragil, e dependent, e ridicol, îi place pornografia. Și bunica e cât se poate de umană: privește cu dispreț prezentul, nu prea îl înțelege, cum nu-și înțelege nici vârsta etc. Intolerant cu defectele și greșelile celor din jur, ale propriului tată și ale propriei fiice, de exemplu, tatăl nemulțumit de tot și visând la realizări mărețe inexistente este, de asemenea, varianta credibilă a unui ființe umane dezamăgite de o realitate care nu e așa cum și-ar dori-o. Iar mama, spirit conciliant, dornic de armonie în familie, mai ales în ziua de Crăciun, întruchipează clasica aspirație la o perfecțiune pe care tradiția a perpetuat-o secole la rând. Cât despre fiice, ele ilustrează, desigur, adierea proaspătă ce bate în familie, aducând toate diferențele de mentalitate pe care ni le putem închipui.
Să ne imaginăm această familie, înduioșătoare și comică în imperfecțiunea ei stridentă, la o masă festivă, la care lipsesc și solemnitatea, și afecțiunea. Aceste păpuși mecanice, atât de limitate, atât de închise în propriul egocentrism, ilustrează exact omenescul ce se dorește eliminat, tocmai pentru a se face loc omului care arată perfect, zâmbește perfect, iubește perfect, muncește perfect, e cetățean perfect și, astfel, e fericit. Iată ironia amară a dramaturgului, care face cu ochiul spre superficialitatea noastră, și iată și pledoaria indirectă pentru firescul uitat al ființei umane, reușită de regizor, împreună cu toți artiștii.
Coregrafia semnată de Silvia Călin, muzica Cristinei Juncu, scenografia lui Cosmin Stancu, costumele create de Nicoleta Ivan conlucrează pentru ca spectatorul să… râdă de goana după fericire. De el însuși. De superficialitatea lui, de intoleranța lui. Pentru ca spectatorul să vadă o clipă că… împăratul e gol. La început de drum, actorii Adrian Ionescu, Alexandru Tudor și Răzvan Mândruță și actrițele Teodora Dincă, Ioana Beatrice Tănasă, Ioana Brumar, Simona Pustianu și Diana Dănilă intră în jocul alunecos al ironiei și al comicului care țintește la ce ne doare chiar pe noi, oamenii prezentului. Își exersează calitățile profesionale, inclusiv pe cele muzicale, în momente care le solicită și autoironia. Așa cum „În republica fericirii” îi solicită spectatorului să se privească pe el însuși. Cu autoironie sănătoasă. Și să accepte că a fi om înseamnă a fi cât se poate de imperfect.
Foto: Dragoș Ivan
