CRONICĂ DE FILM Proiectat în premieră la TIFF, „Casa cu păpuşi” (2020), documentarul de debut ca regizor al directorului de imagine Tudor Platon, este portretul tandru al unor femei în vârstă, dar pline de viaţă, care îşi deschid sufletul în faţa aparatului de filmat al tânărului cineast.
Un articol de Ionuţ Mareş|5 august 2020
Premisa documentarului are ceva comic şi un bun potenţial: tânărul regizor îşi ia aparatul de filmat cu el şi însoţeşte un grup de femei la vreo 70 de ani – bunica şi câteva prietene vechi – într-o ieşire de relaxare de mai multe zile, aparent cu tradiţie, pe care ele şi-o petrec la o vilă de pe Valea Oltului.
Tudor Platon dă cărţile pe faţă încă de la început: în debutul filmului, îl vedem într-un cadru fix în timp ce instalează şi pregăteşte camera în maşina care îi va duce – pe el, bunica sa şi prietenele ei – spre locul de vacanţă.
Înţelegem astfel destul de repede că mai mult decât invitaţia adresată spectatorului de a le descoperi pe aceste femei şi poveştile lor, filmul este despre relaţia cineastului cu ele, şi în special cu bunica sa, cu care are o legătură strânsă.
Intuindu-le farmecul, lejeritatea şi energia în faţa camerei, regizorul pare că vrea să le cunoască mai bine, să le înţeleagă trecutul şi să capteze acest moment al vieţii lor.
Aşa că Tudor Platon devine el însuşi personaj. În unele cadre îl vedem în plan secund, găsindu-şi o ocupaţie oarecare, dar trăgând cu urechea la discuţiile mucalite pe care femeile le au în prim-plan, în timp ce camera, cel mai probabil pornită de ceva vreme, înregistrează impasibilă.
Alteori participă şi el la „acţiune”, lansând discret întrebări şi curiozităţi, sau discută din spatele aparatului de film cu bunica sa, filmând-o din mers la plimbare prin sat, în unele din cele mai emoţionante secvenţe.
Comicul ideii de a avea un tânăr care primeşte sfaturi de viaţă şi are acces la intimitatea acestor femei (care când spun glume colorate, când îşi bârfesc soţii şi alte cunoştinţe sau îşi mărturisesc întâmplări din trecut) este accentuat de buna dispoziţie pe care o degajă întâlnirea lor. Femei tinere în spirit, vesele, dar şi melancolice – deşi vor să întreţină iluzia că timpul nu a trecut, se simte în permanenţă regretul după frumuseţea şi iubirile de altădată.
Însă „Casa cu păpuşi” nu rămâne doar la nivelul de portret simpatic al unor personaje care dau bine în faţa aparatului – asta ar fi fost prea puţin. Pe măsură ce ajungem să ne apropiem de aceste femei, descoperim, aparent împreună cu regizorul însuşi, răni sufleteşti nevindecate pe deplin şi chiar adevărate drame.
E momentul când tonul documentarului se schimbă – totul devine mai grav şi mai tulburător, dar fără patetism. De la râs, la noduri în gât. Iar odată cu tânărul cineast, rămânem şi noi la final cu senzaţia că am învăţat ceva esenţial despre viaţă şi despre bătrâneţe de la aceste femei puternice şi demne.
