CRONICĂ DE FILM Cu premiera la TIFF şi disponibil online, pe Vimeo, documentarul (de aproape 30 de minute) „Totul pentru Riana”, realizat de Mihai Dragolea, jurnalist devenit şi regizor, este portretul unui tânăr prins între dorinţa de a trăi liber şi obligaţia de a avea grijă de familie.
Un articol de Ionuţ Mareş|16 decembrie 2020
E un clişeu, dar merită amintit din când în când: unul din rosturile jurnalismului şi, într-o mai mare măsură, al cinema-ului documentar este să treacă dincolo de aparenţe şi să găsească umanitatea din spatele prejudecăţilor şi stereotipurilor. Să meargă în profuzimea unui subiect şi să îi releve sensurile ascunse.
Am menţionat ambele domenii, pentru că Mihai Dragolea este jurnalist (în special pe zona video) care a făcut de câţiva ani pasul şi spre documentarul de cinema.
A debutat în 2015 cu lungmetrajul „Roboţelul de aur”, realizat împreună cu Radu Mocanu. Un film simplu, dar eficient în demersul său: să îi facă un portret onest pugilistei Steluţa Duţă, o campioană cu un trecut de copil abandonat şi cu o viaţă precară.
Curiozitatea de a găsi personaje cu existenţe ieşite din comun şi dispuse să se deschidă în faţa camerei l-a adus, pentru al doilea film, mediumetrajul „PhoeniXXX” (2017), aproape de două tinere ajunse în Bucureşti pentru a face videochat. Documentarul le dă voce acestor femei, iar Mihai Dragolea găseşte felul just de a le filma – pătrunde în intimitate, însă pentru a le reda demnitatea şi a le asculta poveştile.
Acelaşi ton empatic şi deloc moralizator se regăseşte şi în noul său documentar, scurtmetrajul „Totul pentru Riana”, prezentat în vară la TIFF şi distribuit recent online, pe Vimeo (poate fi văzut aici).
Auzim des lamentarea că mulţi dintre românii plecaţi în Europa se ocupă cu furturi şi înşelăciuni (sau chiar cu fapte mai grave) şi ar strica imaginea ţării. Statisticile confirmă că se întâmplă şi asta într-o anumită proporţie, însă aproape de fiecare dată discuţia din spaţiul public se opreşte doar la acest prim nivel, de informaţii livrate sec.
Mihai Dragolea îşi alege ca personaj central unul din oamenii care ar putea fi incluşi în aceste date aride – un tânăr care vinde pe stradă, în Italia, iPhone-uri false. Nu aflăm cum şi le procură (şi nici nu e nevoie). Doar îl urmărim în timpul încercărilor de a-şi plasa marfa. Bineînţeles, atunci când are loc câte o tranzacţie, aparatul de filmat stă la distanţă, însă auzim dialogul, înregistrat cu microfonul ascuns pe care tânărul îl are asupra sa.
Nimic ieşit din comun până aici, dacă nu ar fi charisma protagonistului. Calo colindă ziua şoselele Italiei la volanul maşinii sale, sigur pe el, cu o atitudine de om fără griji. Noaptea doarme sub cerul liber, la margine de drum, în plapuma şi pe perna pe care le cară cu el, pentru a nu-şi cheltui banii pe hoteluri.
Când vede o femeie într-o scurtă pauză de la muncă, în spatele unei depozit, îşi verbalizează filozofia de viaţă – îi place să trăiască liber, să nu depindă de un serviciu.
Însă după primele cinci minute în care îl observăm în peregrinările sale de flaneur, perspectiva se schimbă: Calo are în România o soţie în vârstă de 20 de ani, Amalia, iar fetiţa lor Riana, un bebeluş internat în spital, s-a născut cu o problemă la inimă şi are nevoie de operaţie în Italia. Ni se lasă de înţeles că tânărul vindea telefoane false pentru a strânge bani exact pentru asta (ideea e ofertantă dramaturgic, însă nu e clar dacă el chiar reuşeşte asta fie şi parţial, pentru că este strecurat şi un moment ce evidenţiază un ajutor decisiv din partea Spitalului „Marie Curie”).
Dintr-o dată, tonul devine mai grav. Filmul e construit pe alternanţa celor două planuri – o decizie la îndemână, care pare să se fi impus de la sine -, până la reunirea familiei într-un spital din Italia şi întoarcerea acasă. O poveste cu o structură clasică, mai degrabă convenţională, decupată şi ansamblată dintr-o realitate inevitabil mai complexă.
Dar poate cel mai interesant aspect al documentarului e portretul nuanţat al lui Calo. Un personaj prins între dorinţa de a-şi trăi tinereţea liber, chiar cu riscul precarităţii şi cu pericolul de a fi prins de poliţie în orice moment, şi obligaţia de a avea grijă de soţie şi de cele două fete (Riana are o soră mai mare) – o familie pe care şi-a făcut-o în urma unei căsătorii premature aranjate de tatăl său, după tradiţia romilor.
