CORESPONDENȚĂ DE LA BRUXELLES. În decembrie 2019, la festivalul Europalia, la Bruxelles (ediţia din acel an a fost dedicată României), mai mulţi scriitori au vorbit publicului european despre revoluţie, tranziţie şi puterea memoriei. Printre ei, Cătălin Pavel.
Un articol de Andrei Crăciun|13 ianuarie 2020
Iată-ne la treizeci de ani de la Revoluție, oarecum liberi, la Bruxelles, la un mare festival al artelor. Cum te uiți tu la aceşti treizeci de ani care au trecut? Regrete, nostalgii, furii?
Doar două învățăminte pentru mine, mă tem. Primul: tinerețea e de departe cea mai grea – odată depășită, viața începe să aibă momente simpatice. Când împlinești 40 de ani, te gândești, anul ăsta vreau să merg mai mult la pescuit, lucruri de-astea. Când împlinești 20, te gândești: totul s-a terminat… Al doilea: pentru toate greșelile pe care le-au făcut părinții noștri au existat mult mai multe explicații și circumstanțe atenuante decât ne-am putut noi închipui vreodată. Este de mirare că nu au făcut greșeli mult mai mari, și este sigur că au făcut greșeli mai mici ca noi.
Literatura română e celebrată în aceste zile la Europalia şi tu te numeri printre tinerii noştri scriitori care tocmai se consacră european. Eşti mulțumit de parcursul tău în lumea literelor?
Ca să poți fi vreodată mulțumit trebuie să fii foarte selectiv cu dorințele tale. Eu sunt mulțumit că am avut șansa să debutez și că în ultimii zece ani am avut suficientă încăpățânare ca să mai scriu câteva romane. Zic încăpățânare pentru că imediat ce îți propui un proiect cu o oarecare anvergură, se înființează și viața cotidiană – un inamic foarte puternic, abil și obtuz, care se opune din răsputeri.
Ai urcat pe scenă în Belgia cu autori importanți, ca Mircea Cărtărescu. Ce a însemnat acest moment pentru tine?
Faptul că am fost la BOZAR alături de Gabriela Adameșteanu, Ioana Pârvulescu și Mircea Cărtărescu este o onoare inexplicabilă. M-am gândit chiar că Institutul Cultural Român, când ne-a invitat, m-a avut pe mine în vedere tocmai pentru ca publicul să nu se simtă copleșit. Când ești pe scenă alături de asemenea oameni, nu te mai gândești la ce urmează să zici tu, ci îi asculți și bagi la cap. Pe de-o parte, e vorba de ceea ce spun ei; uităm, uneori, că mari scriitori ca aceștia nu au numai talent, dar și cunosc literatura română ca pe buzunarele lor. Pe lângă asta, i-au întâlnit în carne și oase pe mai toți scriitorii din ultimele decenii pe care eu îi admir, ca outsider, de la distanță. Pe de altă parte, e vorba și de cum spun, adică de finețea jocului lor de scenă, pe care l-au deprins lent, pe măsură ce s-au obișnuit cu celebritatea. Eu eram acolo, ca să zic așa, ca animalele alea ciudate din Star Wars care cască ochii la navele de pe cer.
Unde crezi că erai dacă nu era Revoluția şi rămâneam, să zicem, în dictatură? Ai mai fi fost scriitor, Cătălin? Dar arheolog?
În copilărie (iertați-mă pentru încă o banalitate) voiam să devin scriitor. Cărți se puteau scrie și în dictatură, inclusiv cărți extraordinare, fără nici o concesie politică – exemplul cel mai bun este pentru mine „Manualul întâmplărilor”, cartea lui Ștefan Agopian. Scriitor nu e unul care are nevoie de timp, bani și o democrație fără pată ca să catadicsească să scrie, ci cineva care face pe dracu-n patru să scrie, indiferent ce vine peste el. Pe de altă parte, ca să devii arheolog trebuia să faci, ca și azi, Facultatea de Istorie, disciplină evident vulnerabilă ideologic. Dar nu era imposibil să treci pe-acolo fără să te lași îndoctrinat sau înregimentat. În plus, atât printre profesori cât și printre studenți erau și minți strălucite – or, ce poate fi mai atrăgător decât să fii în preajma unor asemenea oameni? Deci nici opțiunea de a face istorie nu era exclusă. Unii din cei care fac exerciții de istorie contrafactuală zic că schimbarea unui detaliu schimbă tot cursul lumii. Dar poate că au dreptate cei care zic că, pe termen lung, chiar și modificarea unor parametri esențiali lasă neatinsă suma istoriei. Aș adăuga aici că atât literatura, cât și arheologia, au avut o situație bizară în comunism, fiind două activități nobile sprijinite de stat din motive ignobile, adică pentru potențialul lor propagandistic (culmile fiind poate realismul-socialist al anilor 1950, respectiv tracomania anilor 1970).
Arheologie şi literatură. Cum e destinul cărții tale recente, Arheologia iubirii? Trăieşte frumos?
Trăiește mai bine ca autorul ei, pentru că își face veacul prin librării, unde eu n-am mai intrat așa des ca în anii trecuți. E într-adevăr o carte cu suficientă documentație arheologică în spate, dar cu o fațadă mai degrabă literară. Nici nu prea mergea altfel, pentru că e vorba de eseuri dedicate felului în care se iubeau oamenii din preistorie până la războaiele mondiale, așa că a trebuit să includ toate cele de cuviință și de necuviință.
Ce mai scrii, ce mai publici, Cătălin?
Tocmai am încheiat, cu o minunată echipă de la Alba Iulia, un program AFCN numit „Pantheon 3D”, prin care a fost creat un muzeu virtual cu modele digitale ale multor statui și statuete romane din colecția MNUAI; cu ocazia asta am scris și eu despre singura reprezentare a lui Icar descoperită în Dacia și câte un articol despre Mithras, Venus, Dionysos, Leda și Mercur în arta antică de pe teritoriul României de azi. Astea sunt, bineînțeles, publicații care ajung în principal la arheologi și istorici. Mențin însă în Dilema Veche rubrica de arheologie pentru nespecialiști. Prin nu știu ce miracol, sunt deja patru ani de texte săptămânale. Din când în când mai dau și câte un interviu – de preferință jurnaliștilor care sunt de fapt scriitori pe care îi citesc și eu la rândul meu… Despre proiectele de viitor trebuie să te iei prea în serios ca să vorbești înainte ca ele să fie duse la bun sfârșit, dar ele există, și pot să spun că sunt încă suficient de încăpățânat.
Este de mirare că părinții noștri nu au făcut greșeli mult mai mari, și este sigur că au făcut greșeli mai mici ca noi. (Cătălin Pavel, scriitor)
