A intrat în cinematografe filmul „Utøya – 22 iulie”. Sunt puţine filme de cinema mai puternice, mai îngrozitoare şi mai necesare decât acesta.
Un articol de Andrei Crăciun|19 august 2018
Ce făceați pe 22 iulie 2011? Ar trebui să nu putem uita această dată.
Pe 22 iulie 2011, un norvegian dement de extremă dreaptă a declanșat un atac cu bombă în Oslo, apoi a mers pe insula Utøya, lângă Oslo, unde a măcelărit zeci de tineri (cea mai tânără victimă avea 14 ani!) care participau la o tabără de vară a Partidului Laburist. Teoria lui era că Partidul Laburist din Norvegia susține imigranții și prin asta islamizarea Europei. Criminalul a tras în copii nestingherit, ca la jocurile pe calculator.
Dementul a fost declarat sănătos mintal și are de ispășit doar douăzeci și unu de ani de închisoare (!). Găsesc acest verdict al justiției norvegiene scandalos.
El nu a fost omorât, omenirea care ucide în fiecare zi zeci, sute, poate mii de inocenți a găsit de cuviință să facă un gest pentru acest criminal de tineri și să-l țină într-o închisoare norvegiană (ați văzut cum arată o închisoare norvegiană? – s-ar putea să nu aveți așa frumos acasă). Atât a putut omenirea în ceea ce-l privește. Se consideră că prin asta dăm dovada nobleții noastre sufletești, nu a unei prostii fără de margini. Personal, consider că e ca și cum în loc de citostatice le-am oferi celulelor canceroase flori, dar nu despre asta e vorba. Fiecare are gândurile sale cu privire la criminalii în masă. Este – din fericire – o lume încă liberă.
Pe 22 iulie 2011, eram pe o insulă grecească, de unde se spune că se văd cele mai frumoase asfințituri din lume. Sărbătoream la o masă, spărgând pahare și chiuind ca Zorba. La miezul nopții urma să împlinesc douăzeci și opt de ani, o vârstă frumoasă, cum spun toate clișeele (și au dreptate să spună așa). Eram tânăr și îmi permiteam să nu urmăresc satul planetar în fiecare zi. Detașat de realitatea globală imediată, am aflat târziu și puțin despre Utøya.
Aflând, nu am scris niciun rând despre ce s-a întâmplat acolo. Unele forme de Apocalipsă îți iau toate cuvintele. Am rămas mut privind Marea Mediterană. Am avut conștiința unei tragedii adevărate și am tăcut îndelung.
Șapte ani mai târziu, tinerețea a trecut, unele cuvinte s-au întors din larg.
Am văzut la București filmul de cinema Utøya – 22 iulie, am plecat din cinematograf năuc și cu inima făcută ghem.
Este un film făcut cu o sensibilitate totală față de victimele atentatului. Să faci un film despre teroarea absolută (împușcăturile care se aud, dar nu ni se arată – sunt teribile) și să reușești să fii delicat și să te concentrezi pe solidaritate, pe dragoste, pe familie, pe speranță – aceasta e o performanță cu totul remarcabilă a regizorului Erik Poppe.
Utøya – 22 iulie e un mare film de cinema – și ce bine ar fi fost de era ficțiune!
În filmul acesta, nici criminalul nu ni se arată la față. Nu îl vedem de aproape, camera nu îl caută niciodată.
Criminalul (care asculta Lux Aeterna în timpul măcelului) este cel care nu se vede. El este, într-o parabolă deloc voalată, moartea însăși.
În realitate, la proces, n-a prezentat nicio remușcare și a declarat că ar face totul din nou exact la fel.
Nu sunt semne că, în ultimii șapte ani, numărul demenților ca acela care nu se vede ar fi scăzut, ba dimpotrivă.
Utøya – 22 iulie este, de aceea, și un teribil avertisment.
Să luăm aminte, oameni.
Am văzut la București filmul de cinema Utøya – 22 iulie, am plecat din cinematograf năuc și cu inima făcută ghem.
