Cele mai bune zece debuturi din cinematografia română
https://www.ziarulmetropolis.ro/cele-mai-bune-zece-debuturi-din-cinematografia-romana/

Am luat la bani mărunţi cinematografia română din epoca sa modernă, mai exact din anii ’50 şi până astăzi, şi am ales cele mai bune şi mai îndrăzneţe debuturi de ficţiune. Zece titluri semnate de regizori reprezentativi din mai multe generaţii.

Un articol de Ionuţ Mareş|7 Noiembrie 2016

Istoria cinematografiei a demonstrat că nu există o regulă în privinţa debuturilor. Primul film de lungmetraj al unui mare regizor poate să fie cea mai puternică sau cel puţin cea mai cunoscută realizare a sa, neegalată ulterior. La fel cum un debut poate să treacă neobservat, fiind (re)descoperit abia după ce regizorul ajunge celebru.

Debutul câte unui regizor poate să se dovedească, de asemenea, deschizător de drumuri. La fel cum riscă să rămână o operă complet neglijabilă, uneori chiar marginalizată sau renegată de propriul autor.

Câteva din titlurile de pe lista celor mai bune şi mai îndrăzneţe zece debuturi sunt considerate chiar printre cele mai valoroase filme din întreaga cinematografie română. Din enumerare lipsesc, inevitabil, destui mari regizori care, din motive diverse, nu şi-au început cariera cu un film excepţional.

Lista conţine doar lungmetraje de ficţiune, puse în ordine cronologică. În cazul autorilor care au început în co-regie (o practică răspândită în perioada comunistă şi foarte puţin folosită ulterior), am luat în considerare ca debuturi filmele pe care le-au semnat ca regizori unici. 

„La Moara cu noroc” (1956) – Victor Iliu

Victor Iliu îşi dădea reala măsură de cineast întemeietor cu „La Moara cu noroc”, adevăratul său debut, după câteva filme realizate în co-regie, simple opere subjugate realismului socialist dominant în anii `50.

Înscris în tradiţia unui anume stil clasic de regie şi inspirat în special din şcoala sovietică, filmul lui Victor Iliu, deşi racorda cu întârziere cinematografia română la cea internaţională, a fost încă de la început perceput ca o operă impunătoare, în care imaginea alb-negru expresionistă şi compoziţia elaborată a cadrelor amplifică tensiunile puternice dintre personaje.

„Iliu citeşte nuvela lui Slavici cu ochiul cineastului interesat mai ales de analiza psihologică, de dialectica mişcărilor sufleteşti, pasionat de reflecţia morală; epicul se va concentra în favoarea dramaticului, liniaritatea şi tensiunea naraţiunii fiind cele ale unui film de cameră. Regizorul e, înainte de toate, un creator de atmosferă”, scria istoricul şi criticul George Littera.

„S-a furat o bombă” (1961) – Ion Popescu-Gopo

Un film, cu siguranţă, subapreciat. Sau, mai exact, privit de sus ca fiind o simplă operă burlescă. „S-a furat o bombă”, scris şi regizat de Ion Popescu-Gopo, este însă mai mult decât atât. Anticipând perioada de relativă liberalizare din anii `60, filmul versatului cineast, cunoscut mai ales pentru animaţiile şi scurtmetrajele sale fantastice, este unul dintre cele mai inventive lungmetraje ale cinematografiei române.

Este varianta românească a operelor burleşti ale unor mari regizori (şi actori) precum Jacques Tati şi Pierre Etaix. Producţie preponderent de studio (Buftea), alb-negru şi fără dialoguri, „S-a furat o bombă” este, poate mai mult decât orice, un film despre cinema. Dovada dexterităţii şi lejerităţii cu care Gopo amesteca (şi omagia) genuri cinematografice sau anumite filme, fără a-şi pierde propria voce.

Prin eliminarea oricărui comentariu rostit şi a dialogurilor, înlocuite uneori de onomatopee sau mormăieli (ca la celebrul Monsieur Hulot al lui Tati), Gopo face o reverenţă perioadei mute. O plecăciune cu atât mai evidentă cu cât filmul abundă în trimiteri directe, printre alţii, la Chaplin şi Stan şi Bran. Şi, în general, la epoca în care gagul era baza întregii filozofii şi frumuseţi cinematografice.

„Duminică la ora 6” (1965) – Lucian Pintilie

„Duminică la ora 6” este un film al trăirilor şi sentimentelor. Întreaga poveste este filtrată prin interioritatea protagonistului (interpretrat de Dan Nuţu). De aici şi laitmotivul vizual al liftului care coboară şi al trupului mort al femeii, repetiţie care poate deruta spectatorul la început, dar care îşi dezvăluie spre final justificarea dramaturgică – influenţa pe care o are asupra protagonistului.

Alături de „Meandre” (r. Mircea Săucan), un alt film important al vremii, debutul lui Lucian Pintilie reuşea o conectare (uşor întârziată) a cinematografiei române la estetica modernistă a anilor ’50-’60 şi în special la cea franceză – în frunte cu Godard şi Resnais.

Apărut în contextul liberalizării (atent controlate) din România anilor ’60, filmul este extrem de curajos vizual şi la nivelul dialogurilor. Concesiile pe care le face Pintilie (în afară de cea majoră, impusă prin scenariu – alegerea, ca personaje, a unor ilegalişti comunişti) nu sunt extrem de supărătoare. Se pronunţă o singură dată cuvintele „tovarăşi” şi „socialism”, în rest avem o poveste de dragoste sfârşită tragic, sub apăsarea istoriei (temă universală).

Este adevărat că oamenii Siguranţei interbelice sunt diabolizaţi, însă Pintilie tranformă urmăririle şi confruntările în scene extrase parcă din filmele cu gangsteri, sub influenţa unor clasice precum „A bout de souffle” sau „Cenuşă şi diamant”.

„Cursa” (1975) – Mircea Daneliuc

Interesul major al lui Mircea Daneliuc, reconfirmat în lungmetraje ulterioare, se arăta cel pentru raportul polemic dintre realitate şi fals, dintre firesc şi artificial, dintre adevărul vieţii oamenilor simpli şi minciuna propagandei atotdevoratoare.

„Cursa” este un adevărat road-movie, în care timpul petrecut pe drum devine, ca într-un scenariu clasic, catalizatorul unor transformări personale profunde pentru cei doi colegi – jucaţi de Constantin Diplan şi Mircea Albulescu, capabili de un excelent echilibru între exteriorizarea şi ţinerea sub control a emoţiilor şi sentimentelor – şi pentru tânăra pe care o iau cu ei, interpretată de debutanta Tora Vasilescu.

Personajul frumoasei fete – amestec de naivitate, bunătate şi mister – îi tulbură pe cei doi şi chiar le pune în pericol legătura de prietenie. Ambiguitatea relaţiei fiecăruia dintre ei cu tânăra pasageră de ocazie iese din tiparele cinematografiei vremii şi apropie filmul de ţinta sa subînţeleasă: căutarea unui realism necosmetizat şi a complexităţii şi autenticităţii observaţiei psihologice.

Filmul poate fi vizionat integral pe platforma Cinepub, aici.

„O lacrimă de fată” (1980) – Iosif Demian

Realizat în 1980 după o nuvelă de Petre Sălcudeanu, „O lacrimă de fată”, primul lungmetraj semnat ca unic regizor de fostul director de imagine Iosif Demian, transcende genul poliţist în care pare a-l arunca scenariul scris de însuşi autorul povestirii inspiratoare. Firul narativ e simplu: un anchetator (Dorel Vişan) şi un asistent (George Negoescu) ajung într-un sat de pe Valea Mureşului pentru a investiga moartea suspectă a unei tinere, tehnician agronom, stând de vorbă cu persoanele care au cunoscut-o şi cu simplii săteni (majoritatea „jucaţi” de ţărani autentici).

Pe acest cadru ale cărui contururi se lasă desluşite treptat, Demian desfăşoară un bogat limbaj vizual, care intră în coliziune frontală nu doar cu masa filmelor anoste ale vremii, ci, indirect, chiar cu ideologia oficială însăşi. „O lacrimă de fată” este un film despre căutarea adevărului, într-o lume în care ocultarea lui era normă.

„E pericoloso sporgersi” (1993) – Nae Caranfil

Într-o perioadă, anii ’90, în care cinematografia română era dominată de filme zgomotoase despre câteva mari obsesii – de la recentul trecut comunist, reflectat în spirit vindicativ, la Securitate, Revoluţie, mineriade şi sărăcie -, Nae Caranfil debuta cu o comedie lejeră, extrem de personală şi plină de vervă, în răspăr cu spiritul vremii.

Şi chiar dacă fundalul social este de asemenea puternic semnalizat în „E pericoloso sporgersi”, diferenţa este dată de privirea regizorală tandră, însă nu lipsită de ironie, prin care sunt redate cele trei poveşti întretăiate, cu ale lor personaje irepresibil comice. Un film zglobiu, care anunţa un regizor special, fapt confirmat de operele sale ulterioare, până la recentul „6,9 pe scara Richter”.

„Marfa şi banii” (2001) – Cristi Puiu

„Marfa şi banii” este, bineînţeles, un road-movie (asumat ca atare de Cristi Puiu şi de coscenaristul Răzvan Rădulescu), însă unul dublat de o structură de thriller şi de o construcţie impecabilă a suspansului şi a modului în care sunt livrate revelaţiile spre care se îndreaptă treptat protagoniştii. Filmul este totodată „iniţiatic”, însă maturizarea sau pierderea inocenţei de către cei trei tineri în urma acestui drum care îi pune faţă în faţă cu moartea este redată subtil, temperat, nedeclarativ, mai curând ca rezultat secundar al unei poveşti care trebuie spusă cât mai bine, cât mai credibil şi cât mai natural.

Nu mai suntem pe terenul aşa-numitelor teme mari, al discursurilor pe faţă despre România, (anti)comunism, tranziţie (criticul Eugenia Vodă nota, just, că „filmul cultivă o (anti)retorică a banalului, a ficţiunii privite în manieră cvasi-documentară”). Însă tocmai datorită evitării clişeelor şi rămânerii în zona realului, reflectarea, în fundal, a României de la sfârşitul anilor `90 şi începutul noului deceniu este cu atât mai acută.

Filmul poate fi văzut integral pe platforma Cinepub, aici.

„A fost sau n-a fost?” (2006) – Corneliu Porumboiu

Cu „A fost sau n-a fost?”, un film dulce-amărui de o inteligenţă sclipitoare, Corneliu Porumboiu intra direct în rândul mari autori ai cinematografiei române.

Un orăşel de provincie (Vaslui), trei personaje, un studio înghesuit al unei mici televiziuni locale şi un subiect de discutat – a fost sau n-a fost revoluţie în localitate în decembrie 1989?

Din aceste ingrediente Porumboiu scoate o comedie care reflectă într-un limbaj cinematografic simplu, dar extrem de percutant, câteva din obsesiile societăţii româneşti postcomuniste. În această surprindere a esenţelor, dar şi în dezinvoltura sa extraordinară şi în lipsa oricărei preţiozităţi, stă strălucirea acestui film premiat de altfel cu trofeul pentru debut la Festivalul de la Cannes.

„Pescuit sportiv” (2008) – Adrian Sitaru

Plin de dinamism şi prospeţime, „Pescuit sportiv”, un film în trei personaje, este realizat exclusiv din unghiuri subiective (aşa-numitul POV, în care aparatul de filmat se substituie, alternativ, privirii personajelor). Acest fapt l-a făcut unic în cinematografia română.

Însă această opţiune nu este un simplu exerciţiu de stil din partea lui Adrian Sitaru. Şi asta pentru că nervozitatea camerei de filmat, prin care spectatorul este pus într-o stare de disconfort şi devine conştient că ceea ce vede este un construct, este completată de o bună tensiune psihologică, de dialoguri vii şi de o excelentă dirijare a actorilor.

„Morgen” (2010) – Marian Crişan

Plasat în Salonta natală a lui Marian Crişan, o localitate din Bihor situată foarte aproape de graniţa cu Ungaria, „Morgen” este puternic legat de un inedit spaţiu geografic, cultural şi lingvistic, redat în detaliu, cu tandreţe şi înţelegere. Este o zonă de frontieră, iar această amplasare influenţează în bună măsură trama.

Prin urmare, nu ar trebui să surprindă apariţia unui imigrant kurd din Turcia – aflat în drum spre familia din Germania -, Behran (Yilmaz Yalcin), în viaţa liniştită a unui localnic bonom, Nelu (András Hatházi), paznic într-un supermarket.

10907f92713de3a4d6aeeee79041ab6e-details_big

De altfel, acest declic narativ este tratat cât se poate de firesc – nimic ieşit din limitele realismului nu se întâmplă de fapt în „Morgen”, nici chiar atunci când în unele cadre se apelează la o mizanscenă subtilă special pentru a se obţine gaguri. Iar efectul acestora este că subminează orice înclinaţie spre melodramă sau şantaj emoţional.

Marian Crişan mizează pe planuri-secvenţă, fără tăieturi de montaj în cadru, ceea ce permite o cursivitate care, pe de o parte, întăreşte efectual de real şi, pe de altă parte, înlesneşte empatia spectatorului faţă cei doi protagonişti – Nelu şi musafirul său străin -, însuşirea perspectivei lor, în special prin observarea insistentă a prezenţei lor fizice (şi doar răzleţ a chipurilor lor văzute de foarte aproape).

Filmul poate fi vizionat integral pe platforma Cinepub, aici.

17
/11
/17

Cele mai noi filme poloneze, premiate în ultima vreme în Polonia și în lume, vor putea fi văzute în cadrul festivalului CinePOLSKA, de vineri până duminică și la sfârșitul săptămânii viitoare, la Cinematograful ''Elvira Popescu'' din Capitală.

17
/11
/17

“Nu există lucru simplu. Simplu înseamnă dificil.” - Martin Scorsese. Cineast, cinefil, om de cinema, considerat alături de Steven Spielberg, liderul generației de regizori americani lansați la începutul anilor '70, Martin Scorsese împlinește, astăzi, 75 de ani!

15
/11
/17

Intră din 17 noiembrie în cinematografe „Tărâmul binecuvântat” / „God's Own Country”, un film cu 11 nominalizări la British Independent Film Awards, cele mai importante premii din industria independentă de film din Marea Britanie. Regizat de Francis Lee, filmul este considerat de publicul și de presa internațională unul dintre succesele cinematografice ale lui 2017.

14
/11
/17

CRONICĂ DE FILM La 30 de ani de la istoricul eveniment, Liviu Tofan, fost jurnalist la Radio Europa Liberă, reconstituie într-un documentar de televiziune revolta muncitorilor brașoveni din 15 noiembrie 1987, unul din cele mai importante și emoționante gesturi de demnitate colectivă din istoria recentă a României.

13
/11
/17

Vineri, 17 noiembrie 2017, de la ora 19, Sala Eforie (Jean Georgescu) a Cinematecii Române din Bucureşti (Str. Eforie nr. 2) găzduieşte cea de-a 17-a ediţie a Cineclubului FILM, în cadrul căreia va fi proiectat, de pe peliculă (35mm), un alt titlu notabil al istoriei filmului românesc, FAUST XX (1966), o comedie SF purtând semnătura inconfundabilă a lui Ion Popescu Gopo.

13
/11
/17

Pe scurt, despre câteva filme româneşti din a doua jumătate a anului: „Breaking News”, „Capace”, „Aniversarea”, „Meda sau Partea nu prea fericită a lucrurilor”, „Mariţa”. Şi, bineînţeles, neuitatul, în cel mai rău sens cu putinţă, „Octav”.

13
/11
/17

Sute de persoane au mărșăluit duminică la Hollywood în sprijinul victimelor hărțuirii și agresiunilor sexuale - inspirate de campania #MeToo de pe rețelele de socializare. Marșul a avut loc pe fondul unui val de acuzații privind hărțuirile sexuale și violurile care vizează mai multe persoane publice, după dezvăluirile cu privire la producătorul hollywoodian Harvey Weinstein.

10
/11
/17

Până în martie, anul trecut, nimeni nu putea înțelege această nedreptate a Hollywoodului: Ennio Morricone, cel mai influent și prolific compozitor de muzica de film, omul care a revoluționat muzica de film, a creat coloana sonoră a peste 500 de filme şi a compus peste 100 de melodii devenite clasice, să nu primească niciodată prestigioasa statuetă Oscar pentru o coloană sonoră.

09
/11
/17

CRONICĂ DE FILM Începe să ruleze în cinematografe, de pe 10 noiembrie, cel mai recent lungmetraj semnat de Dan Chișu (film complex, de maturitate).

09
/11
/17

Cel de-al doilea sezon al unuia dintre cele mai titrate seriale ale toamnei, „Un Comportament Adecvat/ Good Behavior”, se lansează în România pe 20 noiembrie, de la ora 22.00. Cu această ocazie postul de televiziune TNT va declara Ziua Națională a Comportamentului Adecvat.

09
/11
/17

"Ayrton Senna, comedia muzicală" a avut premiera pentru presă, marţi seară, la Teatrul Riachuelo, din Rio de Janeiro, iar realizatorii speră ca prin acest spectacol să păstreze vie în memoria brazilienilor legenda pilotului triplu campion mondial de Formula 1.

Page 1 of 18712345...102030...Last »