Cele mai bune zece debuturi din cinematografia română
https://www.ziarulmetropolis.ro/cele-mai-bune-zece-debuturi-din-cinematografia-romana/

Am luat la bani mărunţi cinematografia română din epoca sa modernă, mai exact din anii ’50 şi până astăzi, şi am ales cele mai bune şi mai îndrăzneţe debuturi de ficţiune. Zece titluri semnate de regizori reprezentativi din mai multe generaţii.

Un articol de Ionuţ Mareş|7 Noiembrie 2016

Istoria cinematografiei a demonstrat că nu există o regulă în privinţa debuturilor. Primul film de lungmetraj al unui mare regizor poate să fie cea mai puternică sau cel puţin cea mai cunoscută realizare a sa, neegalată ulterior. La fel cum un debut poate să treacă neobservat, fiind (re)descoperit abia după ce regizorul ajunge celebru.

Debutul câte unui regizor poate să se dovedească, de asemenea, deschizător de drumuri. La fel cum riscă să rămână o operă complet neglijabilă, uneori chiar marginalizată sau renegată de propriul autor.

Câteva din titlurile de pe lista celor mai bune şi mai îndrăzneţe zece debuturi sunt considerate chiar printre cele mai valoroase filme din întreaga cinematografie română. Din enumerare lipsesc, inevitabil, destui mari regizori care, din motive diverse, nu şi-au început cariera cu un film excepţional.

Lista conţine doar lungmetraje de ficţiune, puse în ordine cronologică. În cazul autorilor care au început în co-regie (o practică răspândită în perioada comunistă şi foarte puţin folosită ulterior), am luat în considerare ca debuturi filmele pe care le-au semnat ca regizori unici. 

„La Moara cu noroc” (1956) – Victor Iliu

Victor Iliu îşi dădea reala măsură de cineast întemeietor cu „La Moara cu noroc”, adevăratul său debut, după câteva filme realizate în co-regie, simple opere subjugate realismului socialist dominant în anii `50.

Înscris în tradiţia unui anume stil clasic de regie şi inspirat în special din şcoala sovietică, filmul lui Victor Iliu, deşi racorda cu întârziere cinematografia română la cea internaţională, a fost încă de la început perceput ca o operă impunătoare, în care imaginea alb-negru expresionistă şi compoziţia elaborată a cadrelor amplifică tensiunile puternice dintre personaje.

„Iliu citeşte nuvela lui Slavici cu ochiul cineastului interesat mai ales de analiza psihologică, de dialectica mişcărilor sufleteşti, pasionat de reflecţia morală; epicul se va concentra în favoarea dramaticului, liniaritatea şi tensiunea naraţiunii fiind cele ale unui film de cameră. Regizorul e, înainte de toate, un creator de atmosferă”, scria istoricul şi criticul George Littera.

„S-a furat o bombă” (1961) – Ion Popescu-Gopo

Un film, cu siguranţă, subapreciat. Sau, mai exact, privit de sus ca fiind o simplă operă burlescă. „S-a furat o bombă”, scris şi regizat de Ion Popescu-Gopo, este însă mai mult decât atât. Anticipând perioada de relativă liberalizare din anii `60, filmul versatului cineast, cunoscut mai ales pentru animaţiile şi scurtmetrajele sale fantastice, este unul dintre cele mai inventive lungmetraje ale cinematografiei române.

Este varianta românească a operelor burleşti ale unor mari regizori (şi actori) precum Jacques Tati şi Pierre Etaix. Producţie preponderent de studio (Buftea), alb-negru şi fără dialoguri, „S-a furat o bombă” este, poate mai mult decât orice, un film despre cinema. Dovada dexterităţii şi lejerităţii cu care Gopo amesteca (şi omagia) genuri cinematografice sau anumite filme, fără a-şi pierde propria voce.

Prin eliminarea oricărui comentariu rostit şi a dialogurilor, înlocuite uneori de onomatopee sau mormăieli (ca la celebrul Monsieur Hulot al lui Tati), Gopo face o reverenţă perioadei mute. O plecăciune cu atât mai evidentă cu cât filmul abundă în trimiteri directe, printre alţii, la Chaplin şi Stan şi Bran. Şi, în general, la epoca în care gagul era baza întregii filozofii şi frumuseţi cinematografice.

„Duminică la ora 6” (1965) – Lucian Pintilie

„Duminică la ora 6” este un film al trăirilor şi sentimentelor. Întreaga poveste este filtrată prin interioritatea protagonistului (interpretrat de Dan Nuţu). De aici şi laitmotivul vizual al liftului care coboară şi al trupului mort al femeii, repetiţie care poate deruta spectatorul la început, dar care îşi dezvăluie spre final justificarea dramaturgică – influenţa pe care o are asupra protagonistului.

Alături de „Meandre” (r. Mircea Săucan), un alt film important al vremii, debutul lui Lucian Pintilie reuşea o conectare (uşor întârziată) a cinematografiei române la estetica modernistă a anilor ’50-’60 şi în special la cea franceză – în frunte cu Godard şi Resnais.

Apărut în contextul liberalizării (atent controlate) din România anilor ’60, filmul este extrem de curajos vizual şi la nivelul dialogurilor. Concesiile pe care le face Pintilie (în afară de cea majoră, impusă prin scenariu – alegerea, ca personaje, a unor ilegalişti comunişti) nu sunt extrem de supărătoare. Se pronunţă o singură dată cuvintele „tovarăşi” şi „socialism”, în rest avem o poveste de dragoste sfârşită tragic, sub apăsarea istoriei (temă universală).

Este adevărat că oamenii Siguranţei interbelice sunt diabolizaţi, însă Pintilie tranformă urmăririle şi confruntările în scene extrase parcă din filmele cu gangsteri, sub influenţa unor clasice precum „A bout de souffle” sau „Cenuşă şi diamant”.

„Cursa” (1975) – Mircea Daneliuc

Interesul major al lui Mircea Daneliuc, reconfirmat în lungmetraje ulterioare, se arăta cel pentru raportul polemic dintre realitate şi fals, dintre firesc şi artificial, dintre adevărul vieţii oamenilor simpli şi minciuna propagandei atotdevoratoare.

„Cursa” este un adevărat road-movie, în care timpul petrecut pe drum devine, ca într-un scenariu clasic, catalizatorul unor transformări personale profunde pentru cei doi colegi – jucaţi de Constantin Diplan şi Mircea Albulescu, capabili de un excelent echilibru între exteriorizarea şi ţinerea sub control a emoţiilor şi sentimentelor – şi pentru tânăra pe care o iau cu ei, interpretată de debutanta Tora Vasilescu.

Personajul frumoasei fete – amestec de naivitate, bunătate şi mister – îi tulbură pe cei doi şi chiar le pune în pericol legătura de prietenie. Ambiguitatea relaţiei fiecăruia dintre ei cu tânăra pasageră de ocazie iese din tiparele cinematografiei vremii şi apropie filmul de ţinta sa subînţeleasă: căutarea unui realism necosmetizat şi a complexităţii şi autenticităţii observaţiei psihologice.

Filmul poate fi vizionat integral pe platforma Cinepub, aici.

„O lacrimă de fată” (1980) – Iosif Demian

Realizat în 1980 după o nuvelă de Petre Sălcudeanu, „O lacrimă de fată”, primul lungmetraj semnat ca unic regizor de fostul director de imagine Iosif Demian, transcende genul poliţist în care pare a-l arunca scenariul scris de însuşi autorul povestirii inspiratoare. Firul narativ e simplu: un anchetator (Dorel Vişan) şi un asistent (George Negoescu) ajung într-un sat de pe Valea Mureşului pentru a investiga moartea suspectă a unei tinere, tehnician agronom, stând de vorbă cu persoanele care au cunoscut-o şi cu simplii săteni (majoritatea „jucaţi” de ţărani autentici).

Pe acest cadru ale cărui contururi se lasă desluşite treptat, Demian desfăşoară un bogat limbaj vizual, care intră în coliziune frontală nu doar cu masa filmelor anoste ale vremii, ci, indirect, chiar cu ideologia oficială însăşi. „O lacrimă de fată” este un film despre căutarea adevărului, într-o lume în care ocultarea lui era normă.

„E pericoloso sporgersi” (1993) – Nae Caranfil

Într-o perioadă, anii ’90, în care cinematografia română era dominată de filme zgomotoase despre câteva mari obsesii – de la recentul trecut comunist, reflectat în spirit vindicativ, la Securitate, Revoluţie, mineriade şi sărăcie -, Nae Caranfil debuta cu o comedie lejeră, extrem de personală şi plină de vervă, în răspăr cu spiritul vremii.

Şi chiar dacă fundalul social este de asemenea puternic semnalizat în „E pericoloso sporgersi”, diferenţa este dată de privirea regizorală tandră, însă nu lipsită de ironie, prin care sunt redate cele trei poveşti întretăiate, cu ale lor personaje irepresibil comice. Un film zglobiu, care anunţa un regizor special, fapt confirmat de operele sale ulterioare, până la recentul „6,9 pe scara Richter”.

„Marfa şi banii” (2001) – Cristi Puiu

„Marfa şi banii” este, bineînţeles, un road-movie (asumat ca atare de Cristi Puiu şi de coscenaristul Răzvan Rădulescu), însă unul dublat de o structură de thriller şi de o construcţie impecabilă a suspansului şi a modului în care sunt livrate revelaţiile spre care se îndreaptă treptat protagoniştii. Filmul este totodată „iniţiatic”, însă maturizarea sau pierderea inocenţei de către cei trei tineri în urma acestui drum care îi pune faţă în faţă cu moartea este redată subtil, temperat, nedeclarativ, mai curând ca rezultat secundar al unei poveşti care trebuie spusă cât mai bine, cât mai credibil şi cât mai natural.

Nu mai suntem pe terenul aşa-numitelor teme mari, al discursurilor pe faţă despre România, (anti)comunism, tranziţie (criticul Eugenia Vodă nota, just, că „filmul cultivă o (anti)retorică a banalului, a ficţiunii privite în manieră cvasi-documentară”). Însă tocmai datorită evitării clişeelor şi rămânerii în zona realului, reflectarea, în fundal, a României de la sfârşitul anilor `90 şi începutul noului deceniu este cu atât mai acută.

Filmul poate fi văzut integral pe platforma Cinepub, aici.

„A fost sau n-a fost?” (2006) – Corneliu Porumboiu

Cu „A fost sau n-a fost?”, un film dulce-amărui de o inteligenţă sclipitoare, Corneliu Porumboiu intra direct în rândul mari autori ai cinematografiei române.

Un orăşel de provincie (Vaslui), trei personaje, un studio înghesuit al unei mici televiziuni locale şi un subiect de discutat – a fost sau n-a fost revoluţie în localitate în decembrie 1989?

Din aceste ingrediente Porumboiu scoate o comedie care reflectă într-un limbaj cinematografic simplu, dar extrem de percutant, câteva din obsesiile societăţii româneşti postcomuniste. În această surprindere a esenţelor, dar şi în dezinvoltura sa extraordinară şi în lipsa oricărei preţiozităţi, stă strălucirea acestui film premiat de altfel cu trofeul pentru debut la Festivalul de la Cannes.

„Pescuit sportiv” (2008) – Adrian Sitaru

Plin de dinamism şi prospeţime, „Pescuit sportiv”, un film în trei personaje, este realizat exclusiv din unghiuri subiective (aşa-numitul POV, în care aparatul de filmat se substituie, alternativ, privirii personajelor). Acest fapt l-a făcut unic în cinematografia română.

Însă această opţiune nu este un simplu exerciţiu de stil din partea lui Adrian Sitaru. Şi asta pentru că nervozitatea camerei de filmat, prin care spectatorul este pus într-o stare de disconfort şi devine conştient că ceea ce vede este un construct, este completată de o bună tensiune psihologică, de dialoguri vii şi de o excelentă dirijare a actorilor.

„Morgen” (2010) – Marian Crişan

Plasat în Salonta natală a lui Marian Crişan, o localitate din Bihor situată foarte aproape de graniţa cu Ungaria, „Morgen” este puternic legat de un inedit spaţiu geografic, cultural şi lingvistic, redat în detaliu, cu tandreţe şi înţelegere. Este o zonă de frontieră, iar această amplasare influenţează în bună măsură trama.

Prin urmare, nu ar trebui să surprindă apariţia unui imigrant kurd din Turcia – aflat în drum spre familia din Germania -, Behran (Yilmaz Yalcin), în viaţa liniştită a unui localnic bonom, Nelu (András Hatházi), paznic într-un supermarket.

10907f92713de3a4d6aeeee79041ab6e-details_big

De altfel, acest declic narativ este tratat cât se poate de firesc – nimic ieşit din limitele realismului nu se întâmplă de fapt în „Morgen”, nici chiar atunci când în unele cadre se apelează la o mizanscenă subtilă special pentru a se obţine gaguri. Iar efectul acestora este că subminează orice înclinaţie spre melodramă sau şantaj emoţional.

Marian Crişan mizează pe planuri-secvenţă, fără tăieturi de montaj în cadru, ceea ce permite o cursivitate care, pe de o parte, întăreşte efectual de real şi, pe de altă parte, înlesneşte empatia spectatorului faţă cei doi protagonişti – Nelu şi musafirul său străin -, însuşirea perspectivei lor, în special prin observarea insistentă a prezenţei lor fizice (şi doar răzleţ a chipurilor lor văzute de foarte aproape).

Filmul poate fi vizionat integral pe platforma Cinepub, aici.

18
/07
/18

Pictor, scenarist, regizor şi producător de film, Jean Negulesco (Ioan Negulescu după starea civilă), este primul român care a avut Hollywood-ul la picioare și singurul regizor autohton nominalizat la premiile Oscar. A realizat filme cu Cary Grant, Marilyn Monroe, Gary Cooper,  Greta Garbo, Sophia Loren, Maurice Chevalier, Angie Dickinson, Fred Astaire, Lauren Bacall sau Joan Crawford. Jean Negulesc s-a stins din viață pe 18 iulie 1993, în Marbella, Spania, după o carieră care a numărat aproape  60 de filme.

18
/07
/18

„Secretul Fericirii”, după un scenariu scris de Alexandru Popa, urmărește doi prieteni care descoperă că fericirea unuia depinde de nefericirea celuilalt, pentru că resursele de fericire sunt limitate, și reprezintă debutul regizoral al actorului Vlad Zamfirescu. Din distribuție fac parte Vlad Zamfirescu, Irina Velcescu și Theo Marton.

18
/07
/18

O competiție de șase filme europene realizate de tineri regizori, o retrospectivă dedicată cineastului Andrei Ujică, o selecție cu câteva dintre cele mai apreciate filme românești și străine foarte noi, un focus Florin Iepan, o mini-secțiune de filme subversive clasice, precum și ateliere și discuții cu invitați din lumea filmului sunt atracțiile celei de-a 5-a ediții a Festivalului Ceau, Cinema!, care începe joi la Timișoara.

17
/07
/18

CRONICĂ DE FILM Scris și regizat de Andrei Gorgan și Monica-Lăzurean Gorgan, documentarul „Dacii liberi” (2018) este o incursiune rară în lumea așa-numiților dacopați, de la cei mai înverșunați la cei mai puțin înflăcărați. Un univers în bună măsură caraghios prin seriozitatea cu care vehiculează teorii dintre cele mai absurde.

16
/07
/18

Pentru că grija Mondialului s-a dus, cinefilii își pot relua vechile obiceiuri, bunăoară să urmărească serialele preferate la televizor. Unul dintre acestea ar putea fi noul serial original HBO, intitulat OBIECTE ASCUȚITE  (Sharp Objects), care a avut premiera  luni, 9 iulie, la HBO si HBO GO.

16
/07
/18

Festivalul Internațional de Film Independent ANONIMUL, ce se va desfășura în perioada 6- 12 august 2018 la Sfântu Gheorghe, în Delta Dunării, anunță titlurile din cadrul secțiunilor competiționale. Peste 400 de scurtmetraje din 46 de țări au fost înscrise pentru Competiția de Scurtmetraj Internațional și Scurtmetraj Românesc ANONIMUL 15, selecția acestora aparținând criticului de film Ionuț Mareș.

13
/07
/18

Meg Ryan va primi Leopard Club Award, cea mai importantă distincţie onorifică a Festivalului de Film de la Locarno, la cea de-a 71-a ediţie a evenimentului ( 1 - 11 august).  Ediţia de anul acesta a Festivalului va aduce un tribut fraţilor Vittorio şi Paolo Taviani.

13
/07
/18

„Antonei cel Mare* spunea că semnele după care se cunoaște un suflet rațional și virtuos sunt: privirea, mersul, glasul, râsul ocupațiile și întâlnirile cu oamenii (...)”, precizează vocea lui Constantin Noica, la începutul acest fragment video -  singura filmare existentă cu marele filozof român.

11
/07
/18

CRONICĂ DE FILM Realizat de Claudiu Mitcu și Ileana Bîrsan, „Procesul” (2017) este un documentar captivant despre celebrul caz al lui Mihai Moldoveanu, bărbatul care a fost condamnat la 25 de ani de închisoare pentru o crimă pe care susține că nu a comis-o.

11
/07
/18

Fiesta del Cine Ediția #2 vine cu o mulțime de surprize pentru o seară de neuitat pe cea mai mare plajă din România. Proiecții în aer liber cu picioarele afundate în nisip, acompaniate de valurile mării și popcorn delicios, relaxare, povești și voie bună – pe 18 august, pe plaja Shut Up Beach, din Mamaia.

11
/07
/18

Trei dintre cele mai de succes filme europene recente, printre care și extrem de apreciatul documentar francez „Chipuri, locuri”, nominalizat la Oscar, vor putea fi văzute la cea de-a cincea ediție a Festivalului Ceau, Cinema!, care va avea loc între 19 și 22 iulie la Timișoara și Gottlob.

Page 1 of 20812345...102030...Last »