Chaplin, doi metri de beton și un zâmbet inexpugnabil
https://www.ziarulmetropolis.ro/chaplin-doi-metri-de-beton-si-un-zambet-inexpugnabil/

Răutatea umană ne urmăreşte uneori şi dincolo de graniţele palpabile ale acestei lumi. Cel mai frumos zâmbet al umanităţii imprimat pe peliculă a trebuit să se ascundă sub doi metri de beton armat pentru a putea să scape de efectele nedorite ale propriei faime (**).

Un articol de Dan Nicolaie (Dede s)|14 august 2015

Aceasta este constatarea tristă a unei veri în care Telecinemateca ne-a oferit un regal în fiecare miercuri seara, reîntâlnirea cu uriașul Charlie Chaplin.

Într-o vreme când jocul copilăriei nu depindea de cât te ține bateria, ci de cât te duc picioarele și distracția se găsea în colbul trotuarului, naivitatea reușea să pună câteva întrebări fundamentale la care erai obligat să răspunzi.

„Cine e mai tare?”, aceasta era prima parte, după care veneau două nume de actori sau de personaje celebre, care se confruntau în diverse arene închipuite, ale forței fizice, rapidității, umorului.  „Piedone sau Bruce Lee”, „Alain Delon sau Belmondo”, „Pele sau Maradona”, „Stan și Bran sau Charlie Chaplin”. Stop. Dacă în majoritatea cazurilor eram dispus să negociez, să mai las de la mine, când era vorba de Charlot deveneam fiară, era cel mai bun, indiferent de context sau „oponent”.

Îl apăram pentru că părea să fie de-al nostru. Jerpelit, ghinionist, optimist, visător, descurcăreț, veșnic mort de foame, generos, naiv, era cel mai român dintre toți. Avea ceva din vecinii și rudele mele și tocmai de aceea mă simțeam dator să-i susțin cauza. Într-o lume gri ne oferea zâmbetul speranței.

Revăzând marea majoritate a filmelor sale am constatat că prima impresie rămâne în picioare, doar că acum Charlot nu mai semăna cu românul pedepsit cu 30-40 de ani de comunism, ci cu românul binecuvântat cu 25 de ani de capitalism.

Citiţi şi Iubirile lui Charlie Chaplin

Am urmărit cuvânt cu cuvânt discursul de final din „Dictatorul” și am avut impresia că a fost scris ieri și se referă la lumea de azi. O lume plină de ură, în care speranța pâlpâie slab și în care doi metri de beton te protejează de răutate și prostie doar dacă ești mort, altfel ai nevoie de un scut mult mai solid, iar zâmbetul lui Charlot poate fi un astfel paravan de protecție.

**„Charlie Chaplin a decedat în somn în ziua de Crăciun a anului 1977 și a fost înhumat în cimitirul Corsier-Sur-Vevey, Vaud, Elveția. Pe data de 1 martie 1978, cadavrul său a fost furat de un grup de mecanici elvețieni, cu scopul de a cere bani de răscumpărare de la familia lui Chaplin. Planul lor a eșuat. Aceștia au fost prinși , iar cadavrul a fost recuperat după 11 săptămâni lângă lacul Geneva. Corpul său a fost reînhumat sub 1,8 metri de beton pentru a preveni alte incidente”.

(sursa: wikipedia)

Foto: Charlie Chaplin – cinemagia

24
/09
/13

Actorul Horaţiu Mălăele a declarat, marţi, pentru Mediafax, că regizorul Geo Saizescu - care a murit la vârsta de 80 de ani - a fost un "om frumos", adăugând că "plecarea" acestuia "face ca umorul românesc să-şi şteargă o lacrimă grea".

24
/09
/13

CRONICĂ DE FILM Pornit de la un scenariu original de Corneliu Porumboiu, pe care cineastul Igor Cobileanski l-a rescris şi adaptat contextului din Republica Moldova, „La limita de jos a cerului“ este un film revigorant, realizat în cea mai pură tradiţie neorealistă.

24
/09
/13

Geo Saizescu, unul dintre cei mai importanţi regizori români de film, a încetat din viaţă, luni, la vârsta de 80 de ani, la Institutul de Pneumoftiziologie „Marius Nasta" din Bucureşti. Regizorul avusese o boală la plămâni.

23
/09
/13

Les Films de Cannes a Bucarest a pus în vânzare primele bilete. Grație cererii din anii trecuți și interesului stârnit deja de ediția de anul acesta, care adună cele mai provocatoare titluri din selecția Festivalului de la Cannes, o a treia sală a fost inclusă în program. Astfel, pe lângă cinematografele Studio și Elvira Popescu, vor […]

18
/09
/13

CRONICĂ DE FILM „Când se lasă seara peste Bucureşti sau Metabolism“ duce la un nou nivel stilistica minimalistă şi tentativa de conceptualizare a realităţii pe care Corneliu Porumboiu le-a început în „A fost sau n-a fost?“ (2006) şi pe care le-a continuat în „Poliţist, adjectiv” (2009).