Ajuns la ediţia a 23-a, festivalulul de film studenţesc CineMAiubit, care a avut loc între 3 şi 7 decembrie la Cinemateca Eforie din Bucureşti, a scos în prim-plan câţiva tineri cineaşti foarte promiţători, care merită urmăriţi şi de care foarte probabil vom mai auzi în anii care vin.
Un articol de Ionuţ Mareş|9 decembrie 2019
Cinema-ul realist al Noului Val românesc, peste care au trecut deja aproape 20 de ani, pare să fi devenit o sursă de inspirație pentru studenții la Film și o influență importantă, fertilă.
O dovedesc două dintre cele mai bune scurtmetraje românești de ficțiune din selecția ediției din acest an a festivalului de film studențesc CineMAiubit, care au ca punct comun și alegerea unei distribuții formate din actriţe şi actori experimentați şi cunoscuţi.
„Contraindicaţii”, de Lucia Chicoș (UNATC), este o reuşită mostră de cinema realist (o discuţie într-un foarte scurt interval de timp, într-un apartament), cu două actriţe excelente, Nicoleta Lefter şi Maria Ploae, în roluri de fiică şi mamă aflate într-un moment tensionat al relației lor, dar și într-un moment delicat al vieții. E de remarcat siguranţa regiei. Dialogurile sunt convingătoare şi există o bună acumulare a unor sentimente trăite intens. „Contraindicaţii” a şi fost ales de juriu cel mai bun scurtmetraj românesc.
„Vizita”, de Roberta Serban (UNATC), are o distribuție impresionantă (Gabriel Spahiu, Emilia Dobrin, Valetin Teodosiu, Toma Cuzin, Mihaela Sîrbu, Coca Bloos, Ela Ionescu) și un subiect plasat în timpul comunismului – un bărbat se duce cu nepoata sa de doar câțiva ani la penitenciarul în care este închisă mama fetiței (aparent pentru că a încercat să treacă ilegal granița), în speranța de a o putea vedea. Un film bine jucat și bine ținut în mână, în care se confruntă două planuri, iar această tensiune degajă o emoţie puternică. Pe de o parte, discuțiile cinice dintre gardieni şi şefele închisorii. Pe de altă parte, suferinţa bărbatului și a nepoatei sale, precum şi a mamei fetiţei.
Dintr-o stilistică diferită vine un alt film promiţător şi inteligent, „Alge”, de Alma Buhagiar (UNATC), despre un triunghi amoros (Iulia Lumânare, Radu Micu, Bogdan Albulescu) în care complicatele relaţii sunt exprimate prin două tipuri de limbaj cinematografic: un prezent suprins într-un alb-negru auster şi un trecut redat sub forma unei înregistrări VHS de nuntă care funcţionează ca o deconstrucţie a imaginii, pentru o mai bună descifrare a realităţii.
De reţinut este şi „Patul lui Procust”, de Andrian Împărăţel (Babeş Bolyai). Un film inedit, obraznic, ireverenţios, uşor teribilist, cu un substrat dramatic sub ambalajul comic, cu doi tineri distruşi, într-o noapte, într-o cameră înghesuită şi mizeră.
De la Babeş-Bolyai a venit şi „Hellen”, de Claudia Alexandru, un stimulant film-jurnal, un pic preţios, dar îndrăzneţ, despre un subiect greu – depresia.
Tot la capitolul ficţiune am mai remarcat trei filme cu look studenţesc şi cu protagonişti tineri. Sunt scurtmetraje cu stângăcii, dar destul de fresh, care anunţă de asemenea nişte regizori cu potenţial.
„Probleme la apartamentul 14”, de Radu Barbu (UNATC), e degajat şi propune doi tineri actori ubercool – Alexandru Ionescu şi Ecaterina Elena Lupu. Ei joacă un cuplu peste care vin doi vecini (Gabriel Spahiu şi Adina Cristescu) ce susţin că au fost inundaţi, iar lucrurile degenerează. E bun echilibrul între stilul de farsă în care este redată vizita vecinilor şi problemele de cuplu, gata să răbufnească, ale celor doi tineri.
„A Love Story”, de Andrei Olănescu (UNATC), are în prim-plan un tip virgin care se îndrăgostește de o fată și, pentru a prinde curaj, primește o pastilă de LSD de la prieteni la o petrecere. Doar că, evident, totul din jurul său o ia razna. Un film pe alocuri neîndemânatic, dar funny și cu o scenografie şi un design al imaginii spectaculoase, construite să redea delirul protagonistului.
„Film cu 16 personaje şi o pisică”, de Reka Barabas (UNATC), este o comedioară relaxată şi cu o bună coregrafie a numeroşilor actori, despre o fată care vine acasă, la iubit, şi după ce vede două pahare şi o sticlă de vin pe masă începe să îşi imagineze un scenariu catastrofal, stimulat şi de interesul său pentru cinema.
Merită salutate de asemenea şi „Crezi că-i grav?”, de Maria Drăgoi (UNATC) – un musical credibil, ba chiar simpatic, despre iubire (of course) și despre ipohondrie, şi „What Went Unseen”, de Boglarka Angela Farkas (Sapientia), o destul de reuşită dramedie, un fel de mini-„Sieranevada” vorbit în maghiară (nişte rude se autoinvită acasă la o familie, după înmormântarea unei mătuşi), cu tuşe de farsă şi un final emoţionant.
Din competiția românească am mai reţinut şi două scurte animaţii, prin limpezimea execuției, a poveștilor și a temelor – „Firul roșu”, de Alexandra Fuscaș (UNATC), și „Despre ce naiba să scriu?”, de Matei Monoranu (UNATC).
La documentar, al doilea gen în care trebuie să lucreze studenţii ca exerciţiu de şcoală, lucrurile sunt aparent mai simple, în sensul în care e mai greu să dai un mare rateu. În cel mai rău caz, livrezi un film fără prea mare strălucire sau imaginaţie, dar cam întotdeauna există un subiect demn de atenţie. De aceea, poate, şi numărul mai mare de filme onorabile, din care ies în faţă unele chiar reuşite.
Este vorba în primul rând de documentarul de 53 de minute care a deschis CineMAiubit, „Creativ”, în care regizoarea Ioana Grigore (UNATC) trasează povestea grupului muzical de jazz de avangardă Creativ, format din pianistul Harry Tavitian şi percuţionistul Corneliu Stroe şi care şi-a avut apogeul în anii ’80, ca un simbol al libertăţii prin muzică.
Ioana Grigore porneşte în demersul său de la oameni care i-au cunoscut sau care au cântat cu cei doi, ajunge în partea a doua la Corneliu Stroe, pe care îl filmează nu cu mult timp înainte de moarte, şi încearcă să îl aducă în faţa camerei pe Harry Tavitian, care a refuzat însă apariţia în film, aşa cum înţelegem din frânturi de dialoguri pe care tânăra regizoare le are cu unii dintre protagonişti.
Iar tot acest traseu este presărat cu numeroase imagini de arhivă, multe aparent inedite, care redau ceva din energia concertelor susţinute de Creativ, împreună cu alţi muzicieni, în plin comunism. Un film reuşit şi o regizoare de urmărit.
În „Ultimul părinte”, Alma Buhagiar îi face, în 20 de minute, portretul scriitorului și pastorului luteran Eginald Schlattner. O regie matură și sigură – nu avem de a face cu un film observațional, ci cu un montaj complex: protagonistul este filmat atât în intimitatea locuinței sale (redată prin cadre din numeroase unghiuri), cât și în biserica unde (încă mai) slujește singur.
În timp ce, în imagini, îl vedem pe Eginald Schlattner în casă și biserică sau observăm obiectele de care e înconjurat, pe coloana sonoră îl auzim vorbind despre trecutul său, despre credință și despre moarte. Un portret elaborat și un film-document, pentru că s-ar putea să fie ultimele înregistrări cu această personalitate, legată indirect și de cinema (regizorul Radu Gabrea a făcut două filme după romanele sale – „Mănuși roșii” și „Cocoșul decapitat”).
„El iubeşte ochii mei”, de Enxhi Rista (UNATC), este un documentar dezinvolt, curajos, fără figuri de stil inutile, deopotrivă amuzant şi trist, despre un cuplu de romi. El e la închisoare, ea duce o viaţă în mizerie şi are grijă de numeroşii copii, cu care a rămas însărcinată de fiecare dată când soţul ieşea din puşcărie, unde a intrat de mai multe ori, după ce mai comitea câte o tâlhărie.
„Temniţe şi alte note despre ascunziş”, de Bogdan Balla (UNATC), este un stimulant film-eseu, un fel de „Ţara moartă” în miniatură, doar că în loc de fotografii vechi vedem fragmente din presa românească din anii `90 şi de la începutul anilor 2000, toate în jurul discuţiilor despre abrogarea Articolului 200, care incrimina relaţiile homosexuale. Iar în voice over auzim mărturii (citite din rapoarte oficiale) ale unor victime ale controversatului articol de lege. Ar fi fost şi mai ofertant dacă victimele ar fi primit şi chip, sub o formă sau alta, nu doar voce.
„Silvia”, de Codrin Vasile (UNATC), este un bun documentar de 15 minute care surprinde, din cabina unui tir, momente esențiale din ceea ce înseamnă a fi șofer de camion prin Europa, având în prim-plan un personaj care dă bine pe cameră – singurătate, oboseală, întâmplări bizare și mai ales tristeţea de a fi departe de soție și copil.
Din zona observaţională este şi „Munca noastră cea de toate zilele”, de Lucia Chicoş (UNATC), despre nişte deţinuţi (de care nici nu ai zice că sunt deţinuţi, ceea ce e un plus), filmaţi în atelierul penitenciarului, unde lucrează pentru a-şi scurta pedeapsa. Un film corect executat, care reuşeşte să redea ceva din viaţa, în fond banală, a acestor oameni, dar cam fără miză şi imaginaţie.
Un reuşit documentar este „Olimpia”, de Ana Preda (UNATC), care începe ca un film observațional despre o femeie cu soțul plecat la muncă în străinătate și cei doi copii ai ei, aparent undeva într-o comunitate rurală de lipoveni, și se termină într-o notă excentric-poetică, cu femeile din familia extinsă într-o baie de aburi.
„Mens Sana”, de Carina-Gabriela Daşoveanu (UNATC), este un filmuleţ de doar şase minute, dar al naibii de greu, pentru că e despre o supravieţuitoare a incendiului de la Colectiv (Mariana Oprea). Fata este filmată în tăcere, în intimitatea apartamentului sau în căldura apei din cada de la baie, cu rănile la vedere, în timp ce pe coloana sonoră auzim fragmente din apeluri la 112 din acea noapte teribilă. Dureros film.
Un documentar greu este şi „Speranța”, de Sandra Rad (Babeș Bolyai), pentru că e despre boală – tânăra regizoare își filmează o rudă foarte apropiată care se luptă cu o afecţiune gravă. Un film despre suferinţă, dar și despre speranţă.
Am mai remarcat două încercări de documentar-eseu, nu lipsite de calităţi: „Treplev azi”, de Roberta Şerban (UNATC), este un fel de studiu despre sinucidere, discutată sub diferite aspecte, pornind de la celebrul personaj cehovian, iar „Synthetica”, de Anca Toma (Hyperion), este aparant portretul unui artist tânăr care face impresionante sculpturi hiperrealiste.
Rămâne de văzut câţi dintre aceşti tineri cineaşti aspiranţi vor reuşi să se impună în anii care vor veni, într-o cinematografie destul de mică şi de săracă. Două lucruri sunt însă certe: resursele de talent şi de creativitate există, iar diversificarea e tot mai pronunţată, lucru dovedit inclusiv de numărul mare de cineaste.
