OPINIE Ştim că cinematografia din România, în afară de succese, are propriile probleme, deloc puţine. Însă merită să privim puţin şi la ce se întâmplă peste Prut, în Republica Moldova, unde se încearcă de câţiva ani să se creeze condiţiile pentru dezvoltarea unei cinematografii.
Un articol de Ionuţ Mareş|17 martie 2021
Portalul de ştiri Moldova.org de la Chişinău a scris un amplu articol care sintetizează controversele legate de cel mai recent concurs organizat de Centrul Naţional al Cinematografiei (CNC). Principalul punct de dispută este faptul că fostul director al CNC, Valeriu Jereghi, un regizor cu o carieră respectabilă, a luat cea mai mare finanţare. Unii cineaşti au contestat asta, iar acum cazul e în analiza autorităţilor competente, care trebuie să stabilească dacă fostul şef al instituţiei avea dreptul să participe cu un scenariu, depus de o casă de producţie, la concurs.
Toate astea s-au întâmplat în timp ce noua directoare, producătoarea Valentina Iusuphodjaev, o contestatară a lui Valeriu Jereghi de mai mulţi ani, deşi a câştigat concursul pentru conducerea CNC acum mai multe luni, a fost ţinută până în această săptămână fără post de fostul guvern socialist de care Valeriu Jereghi a fost apropiat. De altfel, sunt cunoscute fotografii în care el apare alături de fostul preşedinte prorus Igor Dodon, învins la alegerile recente de Maia Sandu.
De ce o astfel de întârziere? Nu se ştie. Ce se ştie e că Valeriu Jereghi a făcut tot posibilul să împiedice candidatura Valentinei Iusuphodjaev la concurs – deşi anul trecut deja nu mai era şeful CNC, pentru că îi expirase mandatul, iar în locul său fusese instalată o conducere interimară, el a trimis sesizări la autorităţi conform cărora producătoarea nu putea candida pentru că avea studii de filologie (asta deşi are ani de experienţă în domeniul filmului).
Cu Valeriu Jereghi am făcut şi eu acum câţiva ani un interviu la Bucureşti despre cariera sa de altădată şi mai ales despre un film realizat în România la începutul anilor `90, care fusese în secţiunea Un Certain Regard la Festivalul de la Cannes, „Şi va fi…” (1992), cu actriţa Maria Ploae în rolul principal.
Abia devenise directorul CNC, instituţie proaspăt înfiinţată, după o lege asemănătoare cu cea din România, şi încă exista speranţa în rândul comunităţii mici de cineaşti din R. Moldova, dintre care unii activi şi în România, că filmul basarabean se va putea dezvolta cu adevărat.
Din păcate, deşi personalitatea sa a fost probabil importantă la început în lansarea CNC (iar discuţiile cu el pot fi interesante, pentru că este un bun povestitor), s-a dovedit că Valeriu Jereghi a fost un manager nepotrivit, controversat, fără viziune. Şi mai ales o persoană răzbunătoare. Unii cineaşti care l-au susţinut la început s-au îndepărtat pe parcurs de el şi l-au criticat de-a lungul ultimilor ani, acuzându-l inclusiv că foloseşte CNC pentru propria imagine, iar prin asta şi-au atras ponoase.
Pentru că îl ultimii câţiva ani am mers în fiecare lună octombrie la Chişinău pentru festivalul Zilele Filmului Românesc (ZFR) de acolo, unde mă ocup de program şi de moderarea discuţiilor cu cineaştii români invitaţi, am putut să cunosc şi eu mai bine lucrurile.
Printre altele, am suspiciuni întemeiate să cred că Valeriu Jereghi a sabotat, inclusiv printr-o scrisoare către CNC-ul din România, festivalurile româneşti de film de la Chişinău – TIFF, Animest, ZFR, doar pentru că unele dintre ele erau organizate de oameni care îl contestau.
Dar poate cea mai mare problemă a fost senzaţia că îşi doreşte să controleze tot ce mişcă în cinematografia din R. Moldova. Merită menţionat un exemplu, o situaţie pe care am fost implicat direct. În ianuarie 2020, când, la invitaţia Uniunii Cineaştilor de la Chişinău, am fost în juriul (ţinut secret într-o primă fază) primei gale de premiere a cinematografiei de peste Prut, am descoperit că dintre juraţi făcea parte şi Valeriu Jereghi, deşi era evident nu avea de ce să fie acolo (de altfel, prin notele sale i-a penalizat pe unii indezirabili). Am sesizat atunci problema, am fost pe punctul să mă retrag şi să mă întorc rapid la Bucureşti. Am rămas până la urmă, pentru a nu strica atmosfera care se voia una de sărbătoare, dar am scris despre asta pe Facebook, a doua zi după gală.
În fine, situaţia e complicată. La o altă scară şi cu alte coordonate, a trecut şi România prin asta pe la începutul anilor 2000, când Noul Val încerca să se facă auzit. Iar orgolii sunt, oricum, peste tot.
Însă important este ca odată cu noua conducere a CNC, dar şi cu alte schimbări care sunt necesare (de exemplu, o modificare a legii şi creşterea bugetului pentru filme), lucrurile se vor îmbunătăţi. Şi cinematografia mică din Republica Moldova va putea da la rândul său un nou val.
Cele câteva succese recente – cel mai proaspăt, premiul Ursul de Aur pentru scurtmetraj pentru o tânără regizoare basarabeancă, Olga Lucovnicova, care a realizat un documentar de masterat, „Nanu Tudor”, produs de Belgia, Portugalia şi Ungaria – arată că se poate, că există talente şi că lumea de peste tot e deschisă să afle ce poveşti au de spus cineaştii din R. Moldova, indiferent dacă trăiesc acolo, în România, în Rusia sau în oricare altă ţară din lume.
