Pentru că în această săptămână are loc Târgul de Carte Gaudeamus de la Romexpo, vă recomandăm cinci volume proaspăt apărute, care sunt exclusiv sau parţial despre cinema şi care merită căutate.
Un articol de Ionuţ Mareş|21 noiembrie 2023
„Desene mişcătoare. Dialoguri despre critică şi cinema” (Editura Polirom)
Autori: Andrei Gorzo şi Mihai Iovănel
Cine a fost cu adevărat Alex. Leo Șerban? De ce sexul ocupă un loc periferic în filmele lui Quentin Tarantino? De ce Nae Caranfil găsește dificilă ieșirea din anii ’90? Ce a atras-o la cultura trash pe Pauline Kael? Ce racorduri face proza enigmatică și queer a lui Henry James între filmele lui François Truffaut, Jacques Rivette și Claude Chabrol? Care este locul ultimului western regizat de Clint Eastwood în toate acestea? Și de ce pe generic apare un citat din George Lucas? O călătorie nonliniară, plină de flashbackuri și de cameo-uri, în lumea cinemaului, a literaturii și a criticii de film din ultimii 60 de ani. Într-o pagină se aud focuri de revolver Schofield, în alta sunt discutate referințe obscure. Tempoul trece printr-un spectru de la andante la allegro vivace, iar tonul alternează între comedie și elegie. Până la urmă nu toți rămân în picioare, dar câte ceva supraviețuiește din fiecare
„Cele șase texte din această antologie sunt tot atâtea tentative, admirabile prin verva, tenacitatea și erudiția lui Andrei Gorzo și Mihai Iovănel, de a descifra «desenul din covor» al celor șase personaje în căutarea cărora au pornit la drum, pe acest teren «mișcător», la propriu și la figurat, care este cinemaul. Sunt exerciții de admirație distincte – față de trei regizori, doi critici de film și un scriitor des ecranizat – făcute cu patimă, dar și cu un necesar strop de ireverență, care însă funcționează și ca un întreg, subtil țesut din referințe comunicante. Faptul că ele se întâmplă sub formă de dialoguri, dar nu prin schimburi mitraliate de replici în care pumnul o ia înaintea minții, ci în conversații elegant ritmate în care autorii se ascultă cu adevărat și își iau timp (și notițe) înainte de a răspunde, nu de puține ori în contradictoriu, e cum nu se poate mai binevenit în lumea tot mai polarizată și autosuficientă în care trăim.” (Mihai Chirilov)
„Cartea asta conține genul de critică pe care vreau s‑o citesc pentru pura mea plăcere. Am lucrat la unele pasaje dorindu‑mi ca ele să întâlnească un cititor, un ami inconnu, asupra căruia să aibă ceva, fie și o mică‑mică parte, din efectul pe care l‑au avut asupra mea în adolescență unele cuvinte ale lui Pauline Kael sau din efectul pe care l‑au avut asupra altor adolescenți unele cuvinte de‑ale lui Tarantino sau de‑ale lui Alex. Leo Șerban. Da, critica populară și‑a pierdut poziția instituțională – din motive având de‑a face cu capitalismul și cu tehnologia; și în privința asta nu putem face nimic. Dar pasiunea și spiritul critic trebuie păstrate.” (Andrei Gorzo)
*****
„Opinie, prudenţă şi cenzură. Filmul de actualitate în România comunistă (1965-1989)” (Editura MEGA)
Autor: Ion Indolean
„În perioada 1965–1989 s-au produs în România circa 550 de filme, dintre care ceva mai mult de jumătate sunt cunoscute drept „filme de actualitate”. Potrivit definiţiei oficiale, redactată în 1968 în urma şedinţei Comisiei Ideologice din 23 mai, unde Nicolae Ceauşescu şi Paul Niculescu‑Mizil s-au întâlnit cu cineaştii, acest tip de film este „inspirat din diferite zone şi aspecte ale realităţii”. În ciuda caracterului vag, descrierea stabileşte o relaţie directă între realitatea cotidiană comunistă şi poveştile pe care filmele de actualitate se presupune că trebuie să le prezinte. O intervenţie oficială din 1976, prezentă într‑un program de măsuri privind aplicarea hotărârilor privind munca ideologică stabilită în cadrul Congresului al XI‑lea al Partidului şi de Congresul educaţiei politice şi al culturii socialiste, aduce clarificări suplimentare prin conturarea ideii că filmul de actualitate trebuie să evidenţieze „rolul conducător al partidului în construirea socialismului, figura omului nou, a comunismului, participarea maselor la elaborarea şi înfăptuirea politicii partidului, la conducerea societăţii, procesul de educare a oamenilor muncii în spiritul normelor eticii echităţii socialiste”.
Acest gen cinematografic are obligativitatea de a atrage cât mai mulţi spectatori la nivel autohton şi trebuie să pătrundă pe plan mondial, pentru a promova nivelul socioeconomic al României. Cristian Tudor Popescu remarcă faptul că filmul de actualitate are sarcina de a propaga ideologia naţional-comunistă românească şi, prin urmare, trebuie să rămână subordonat scopului propagandistic. Ideea că filmul de actualitate nu are altă calitate decât aceea de a deservi scopuri ideologice este împărtăşită de majoritatea cercetătorilor care au inclus în lucrările lor şi o discuţie despre această linie tematică; printre ei se numără: antenumitul C.T. Popescu, Călin Căliman şi alţii despre care vom discuta mai în detaliu, pe parcurs”. (din „Introducere”)
*****
„Ăsta-s eu, Victor Rebengiuc” (ediţie nouă, Editura Vremea)
Volum îngrijit de Simona Chiţan şi Mihaela Michailov
Volumul adună peste 80 de mărturii ale unor personalități care surprind frânturi emoționante din cariera și viața artistului. S-au păstrat texte în care mari regizori, Vlad Mugur, Radu Penciulescu, Liviu Ciulei, Lucian Pintilie, Valeriu Moisescu, Stere Gulea, Andrei Șerban, Cătălina Buzoianu, Alexandru Dabija și Yuriy Kordonskiy, vorbesc despre spectacolele pe care le-au realizat împreună cu actorul. Paginile despre familia actorului, cu declarații semnate de soția Mariana Mihuț și fiul Tudor Rebengiuc, constituie unul dintre cele mai consistente capitole ale cărții.
Interviul cu Victor Rebengiuc a fost adus la zi în ultimul capitol al acestui volum, intitulat „Am 67 de ani de profesie, dar nu pot spune că știu cum se face”. În ediția de la Editura Vremea, criticul de teatru Alina Epîngeac, regizorul Laurențiu Damian, jurnalista Sanda Vișan și criticul de film Ionuț Mareș au conturat ipostaze noi ale actorului, trecând în revistă rolurile realizate de acesta în teatru și film în ultimii 15 ani. Partea finală a cărții a fost completată, în ediția din 2023, cu cele mai recente spectacole și filme în care a jucat Victor Rebengiuc.
„În anul I am dat peste o carte, «Viața mea în artă de Stanislavski», în care am citit o frază care m-a marcat profund. «Să iubești arta din tine și nu pe tine în artă.» Mi se pare un lucru esențial pentru cariera actoricească. În momentul în care începi să te iubești pe tine ca actor și uiți personajul pe care-l ai de jucat, se cam termină cariera ta. Recomand oricui vrea să se apuce de profesia de actor să citească această carte, pentru că îi dă niște direcții foarte clare, cu adevărat importante. Totul ține de modestie și de conștientizarea faptului că artistul nu e un Dumnezeu. Artistul creează, dar nu trebuie să uite nici o clipă cine-i de fapt creatorul.” (Victor Rebengiuc)
*****
„Cine muncește e pierdut” (Editura Alchimică)
Autori: Tinto BRASS cu Caterina VARZI
Traducere de Dan Alexe
„Tinto Brass este un produs prin excelență al generației care a crescut cu scriitori și teoreticieni ai erotismului precum Georges Bataille, erotism văzut ca detașat cu totul de funcția reproductivă. Erotism cercetat și filmat sub unghiul delectării și al umorului (motiv pentru care acea generație a și recuperat autori precum Marchizul de Sade, pus pe un loc de onoare în Franța de scriitori și intelectuali precum Bataille sau Klossowski, iar în Italia de un cineast ca Pasolini, în pomenitul film Salò).
Toți acei regizori cu simpatii comuniste sau anarhiste, sau chiar fără ideologie, precum Fellini, atacaseră și devastaseră deja consumerismul în născare al epocii și mica burghezie, despre care cânta Giorgio Gaber în Io se fossi Dio (Eu dacă aș fi Dumnezeu) din 1980.
Vulgar și erudit, Tinto se arată un personaj complex, un căpcăun al cunoașterii și al sexului, precum Rabelais sau venețienii Renașterii. Tinto Brass aduce însă o notă de umor și prospețime eliberatoare după multe din mesajele politice repetate insistent de reprezentanții “noilor valuri” din Franța și Italia.
Din carte mai aflăm și detalii privind finanțarea și fabricarea filmelor, dar și despre politică, de pildă: istoria candidaturii lui Tinto pentru Partidul Radical, cel care a adus-o în parlamentul Italiei pe actrița porno Cicciolina, apoi cum l-a cunoscut el pe Jean-Paul Sartre la Paris și multe altele pe care cititorul e invitat să le descopere, odată cu tabloul unei epoci de o uriașă importanță pentru prezentul nostru, care încearcă însă acum să o estompeze.
Cum păstrezi o epocă așa cum a fost cea a deceniilor pomenite, 1960-1970, decenii ale eliberării sexuale și ale dezbărării de chinga moravurilor, cum expui o asemenea epocă precum gâza-n chihlimbar? Ei bine, așa cum o face Tinto: arătându-și fragilitatea umană, pe care el nu și-o ascunde niciodată, ba chiar dimpotrivă.
Analizând această epocă a noastră a Omului schizoid al secolului XXI, Tinto Brass aduce această constatare finală: «Astăzi se vorbește mult despre deculpabilizarea sexului. Cu toate astea, tabuurile sexuale rămân foarte puternice. Singurele filme erotice care nu scandalizează elita intelectuală sunt cele centrate pe dualismul Eros și Thanatos, dar cel din urmă a devenit justificarea celui dintâi. Când Erosul este durere și moarte, totul e bine; dacă, pe de altă parte, este viață, opera e atunci etichetată drept facilă și superficială. Așa că identificarea infamă a ajuns să prevaleze: Erosul este Thanatos. De aceea, festivalurile de film sunt pline de opere funerare și de post.»” (Dan Alexe, în Prefaţă)
******
„Despre femei” (Editura TACT)
Autoare: Susan Sontag
Traducere din limba engleză și prefață de Vasi Ciubotariu
„Volumul de față apare la aproape 20 de ani de la moartea ei și reunește șapte eseuri și schimburi de opinii publicate între 1972 și 1975. Acestea acoperă o gamă largă de subiecte: provocările cu care se confruntă femeile pe măsură ce îmbătrânesc, egalitate, frumusețe, sexualitate, fascism, film și multe altele. Despre femei este, desigur, așteptată de cititorii familiarizați cu volumele lui Susan Sontag traduse în limba română: „Împotriva interpretării și alte eseuri”, „Boala ca metaforă: SIDA și metaforele sale”, „Despre fotografie”, „Privind la suferința celuilalt” sau „În America”. Această carte nu se adresează doar specialiștilor sau criticilor literari, ci tuturor categoriilor de cititori. Scrisă în urmă cu aproape 50 de ani, ea nu îmbătrânește.
Deși vorbește despre America anilor 1970, realitatea surprinsă în primele eseuri este de o actualitate comic‑dureroasă pentru România anului 2023: ”Chiar dacă soția are un loc de muncă la fel de onorabil sau de obositor fizic ca al soțului ei, când vin acasă amândoi, soțului (și de obicei și soției) i se pare normal să se odihnească în timp ce ea pregătește cina și strânge masa.”
Femeile și‑au câștigat libertatea să iasă în lume și să muncească, dar, trebuind să facă toate treburile casnice și să aibă grijă de copii când se întorc de la serviciu, „și‑au dublat pur și simplu volumul de muncă”. Integritatea familiei depinde și astăzi de exploatarea muncii casnice neplătite a femeilor. Aceasta este doar o fațetă a complexului mecanism analizat cu atenție în primele eseuri, în care autoarea explorează rolul femeilor în societate, modul în care experimentează acestea înaintarea în vârstă, lupta pentru eliberarea femeilor, frumusețea și capcanele ei. „Femeile ar trebui să permită ca pe chipurile lor să se vadă viețile pe care le‑au trăit. Femeile ar trebui să spună adevărul.” Este ceea ce face ea însăși, pe tot parcursul cărții, întrebând și răspunzând, provocând, analizând, totul într‑o tușă puternică și într‑o limbă engleză impecabilă, folosindu‑se de un vocabular bogat și variat, pe măsura ideilor pe care le aduce la suprafață. „Fără o schimbare în cine are puterea și ce este puterea, nu va fi eliberare, ci pacificare.” În viziunea ei, eradicarea separării ideologice dintre bărbați și femei este scopul final al revoluției feministe. O societate în care femeile vor fi cu adevărat egale cu bărbații, spune ea, va fi o societate androgină. Feminismul lui Sontag, înnăscut, robust și sănătos, transpare din scrisul ei și depășește granițe și timpuri. Nu se adresează femeilor din anii 1970, ci tuturor oamenilor care pot asculta și discerne. De astăzi. De oriunde.” (Vasi Ciubotariu)
