La exact o sută de ani de la „Marea Revoluţie din Octombrie” (mutată din capriciile calendarelor noi pe 7 noiembrie), în cadrul Festivalului Naţional de Teatru, la Teatrul Bulandra (sala Ciulei) s-a jucat „Cabaretul Dada” de Matei Vişniec, în regia Ancăi Bradu, producţie a Teatrului „Regina Maria” din Oradea.
Un articol de Andrei Crăciun|26 octombrie 2017
Anul trecut s-a împlinit un secol de când s-a născut la Zurich mișcarea dada. Anul acesta comemorăm un secol de la nașterea brutală a revoluției bolșevice. Era nevoie de o minte ca a lui Matei Vișniec pentru a face demonstrația că între dada și comunism există o subtilă legătură.
Lenin a locuit la Zurich chiar pe aceeași stradă unde se afla și Cabaretul Voltaire, unde Tristan Tzara și cu prietenii lui visau arta dadaistă ca protest (în primul rând ca protest la Europa sinucigașă din timpul Primului Război Mondial).
Matei Vișniec ia timpurile acelea întortochiate și le transferă în acest Cabaret Dada (căruia un critic de specialitate, ceea ce din fericire nu sunt, i-ar putea face o cronică aspră). E multă nebunie la mijloc, nu întotdeauna frumoasă. E multă muzică și mult dans, care se revarsă peste grozavele chestiuni intelectuale care sunt puse sub lupă. E poate prea mult cabaret și prea puțin dada, aici. Să nu fim însă moftangii! (știați, sper, că primul nostru dadaist a fost domnul nostru Ion Luca Caragiale, desigur).
Spectacolul propune și dăruire a actorilor, o regie și o adaptare curajoase, o scenografie intrigantă, decoruri complexe – e, deci, un spectacol în toată regula, așadar un efort colectiv de da o operă de artă.
Se povestește că, văzându-l, Matei Vișniec s-a declarat foarte mulțumit și a plecat de la teatrul din Oradea cu o reînnoită speranță în oameni. N-am ajuns până acolo, dar cu ceva amintiri tot am plecat, la rândul meu, acasă.
Unu: i-am văzut pe Lenin și pe Stalin caricaturizați într-o sală de teatru plină pe jumătate de tineri care nu s-au născut în Republica Socialistă România. Leninul lui Vișniec – dadaist și el, în felul lui – e grotesc, e teribil, e amuzant. Deci e un Lenin care a suportat nuanțe.
Doi: o scenă puternică e aceea a tinerilor care pleacă la război cu numele lor scrise de ei înșiși pe cruci. Crucile trebuie înfipte dintr-o singură încercare în pământul sfânt al patriei.
Trei: o paradă a ismelor care trebuie disprețuite și huiduite și scuipate de orice dadaist care se respectă, începând cu abjectul realism (tatăl lor) până la ismele la zi.
Patru: o sănătoasă autoironie cu privire la incoerența dramaturgiei în mileniul al III-lea, semn că Matei Vișniec nu și-a pierdut luciditatea și nu s-a îmbătat cu gloria clipei.
Spectaculoasa distribuție din spectacol poate fi consultată aici. Acesteia i se cuvin aplauze.
Lenin a locuit la Zurich chiar pe aceeași stradă unde se afla și Cabaretul Voltaire, unde Tristan Tzara și cu prietenii lui visau arta dadaistă ca protest (în primul rând ca protest la Europa sinucigașă din timpul Primului Război Mondial).
Foto: Remus Toderici
