Este ora şapte şi îţi ocupi locul în sală, la Teatrul Foarte Mic. În faţa ta, pe scenă, zece oameni stau înşiraţi, aşteptând o execuţie. Le auzi gândurile învolburându-se în cascade răsunătoare de regrete şi frământări. Au murit de mult, dar continuă să existe în memoria colectivă a clasei unde s-au cunoscut. Sunt zece fantome care-şi deplâng trupurile sfâşiate de unghiile nedreptăţii.
Un articol de Teodora Gheorghe|1 aprilie 2014
„Clasa noastră – Poveste în XIV lecţii” reprezintă un text de o complexitate monumentală, scris de dramaturgul Tadeusz Slobodzianek.
Simona Măicănescu a avut curajul să pună ȋn scenă un spectacol ale cărui finețuri psihologice ți se scurg printre degete mai repede decȃt nisipul ȋntr-o clepsidră. Scenele se succed cu rapiditate, dansează una cu alta, ca mai apoi să se risipească ȋn tăceri semnificative. Nu e ușor să ții pasul cu ritmul amețitor al textului. Pe alocuri, piesa șchioapătă, dar reușește să meargă țanțoș și să ajungă victorios la final.
Povestea urmărește evenimente mai puțin cunoscute generațiilor postbelice, ȋnfățișȃnd fără menajamente fisurile existente ȋn relația dintre evrei și polonezi din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Dramaturgul a avut probabil ca sursă de inspirație „Cazul Jedwabne” ȋn care ni se relatează cum polonezii îşi ucideau vecinii evrei cu sȃnge rece. Asta se ȋntȃmpla după ocuparea Poloniei sovietice de către germani, în 1941.
„Clasa noastră” surprinde emoționant destinul a zece colegi de clasă. Unii sunt evrei, ceilalți polonezi. Treptat, inocența se preschimbă ȋn prejudecată și discriminare. Spiritul ludic al grupului de copii este ȋnlocuit cu tabloul sumbru al regimului stalinist. Vechiile prietenii se destramă. Ȋntre colegi intervin ura, cruzimea și chiar moartea.
Ȋncărcătura dramatică din jocul anumitor actori este, din păcate, absentă. Gabriela Sandu nu trezește compasiune pentru personajul Dora, părȃnd detașată de contextul dramei din care face parte. Moartea ei survine ȋntr-o manieră neconvingătoare. Rysiek (Alin Stan) eșuează ca antagonist; ȋi lipsește zvȃcul de om fără scrupule.
Nu același lucru este valabil pentru Costin Dogioiu, de-a dreptul remarcabil ȋn rolul lui Zygmunt, principalul trădător al grupului. Cu un sarcasm care se ȋnsoțește de minune cu lipsa scrupulelor, Zygmunt declanșează o serie de evenimente ȋnfiorătoare, din dorința lui de parvenire și putere. Dragoş Olaru creionează cu succes un Heniek șerpuitor, care ajunge să-și ascundă nelegiuirile ȋn spatele sutanei de preot.
Intervențiile muzicale inspirate ale protagoniștilor atenuează atmosfera ȋngreunată de tragedie. Cȃnd și cȃnd, eroii și antieroii redevin copiii de altădată și par a evolua ȋn fața profesorului ȋn așteptarea unei note bune. Cȃntecele lor posedă o ironie crudă ȋn care se conturează sfȃrșitul unei epoci.
Umorul se ȋmpletește savuros cu tensiunea monologurilor ce istorisesc ȋntȃmplări cumplite, care ologesc suflete și trupuri. Aceste atuuri regizorale compensează stȃngăcia prezentă ȋn alte scene – spre exemplu, scena gazării evreilor ȋn hambar sau momentele ȋn care spiritul celor uciși se insinuează nemisterios și mult prea des ȋn raza de acțiune a celor vii.
Avem de-a face cu un spectacol care crește pe parcurs. Debutează timid și triumfă din a doua jumătate. „Clasa noastră” nu te poate lăsa indiferent. Din contră, te zguduie și ȋndeamnă să-ți amintești și ce n-ai trăit.
Foto: Steluţa Popescu
