Alejandro Durán este născut în Columbia, unde a terminat actoria. Se îndreaptă apoi spre regie, lucrând câteva spectacole în ţara natală. Vine la Bucureşti pentru un master la U.N.A.T.C. A pus în scenă la Teatrul Naţional din Bucureşti şi se pregăteşte să monteze la Teatrul Municipal din Miercurea Ciuc. La Teatrul Metropolis a avut premiera „Sunt un criminal şi un tată de familie” de Fabio Rubiano.
Un articol de Cristian Moțiu|26 septembrie 2023
Piesa este o introspecție încărcată de realism și umor negru, despre adevărurile șocante ce transpar atunci când pășim în abisul contradicției profunde ce stăpânește condiția umană, un portret puternic și crud al „banalității răului” (Hannah Arendt) ce pare mai apropiat și mai revelator ca niciodată în această lume imprevizibilă și zbuciumată.
Într-o realitate paramilitară tragică a Columbiei, un torționar ce urmărește, interoghează și dezmembrează suspecți subversivi, păstrând în pivnița casei rămășițe ale celor trecuți prin dreptatea lui, își dezvăluie cu simplitate, calm și ironie secretele întunecate.
O poveste brutală, directă și neașteptată care rezumă ceea ce face posibilă „normalizarea” ororilor violenței și cum ambiguitatea convulsivă și patologică a ființei poate duce la atrocități criminale. Concentrându-ne pe gândurile naratorului, călăul nemilos și rasist, tată iubitor și devotat familiei, ce își justifică și asumă responsabilitatea crimei de parcă ar fi vorba de orice altă obișnuită profesie, suntem deopotrivă captivați și emoționați sau înfricoșați și dezgustați, simțindu-ne avertizați asupra potențialei duble moralități a comportamentului tuturor celor care dețin puterea.
Alejandro, ai terminat actoria în Columbia. Ce te-a făcut să schimbi direcția spre regie și de ce în România?
Da, eu am terminat în Columbia o școală specializată pe actorie și regie. Am început cu actoria, pe care o consideram o mare provocare. Pe urmă lucrurile s-au mai schimbat pe drum și am ajuns să fiu mai interesat de regie. Să creezi un personaj, responsabilitatea unui rol, este un lucru foarte greu, pe care îl respect, și la care mi-ar plăcea să mă întorc. Regia răspunde nevoii mele de a căuta alte metode de exprimare, alte mijloace de expresie, ai răspunderea construcției întregii povești. Schimbarea cred că a avut de-a face și cu unii regizori cu care lucrasem ca actor, simțeam că vreau să povestesc în felul în care simțeam eu, nu ei. Mă interesează cum să fac o lume care să trăiască, să fie verosimilă, să stea în picioare varianta mea. Pe de altă parte, ca regizor am posibilitatea să aleg și să controlez ceea ce vreau să comunic.
Știam destul de multe despre artiștii români. După facultate, în Columbia, primul spectacol pe care l-am regizat a fost „Cântăreața cheală” de Eugen Ionescu. Mi-au plăcut mult Tristan Tzara, Herta Müller, Emil Cioran. Mă interesau Andrei Șerban, Silviu Purcărete. În Columbia e complicat să faci un master, nu avem bugete de la stat, taxa este destul de mare și nu aveam resurse financiare suficiente. Aveam regizate trei spectacole cu trupa mea care au mers bine, am fost la festivaluri, dar simțeam că trebuie să continui să studiez. La Madrid, unde m-au primit, exista doar posibilitatea de a mai face încă o dată licența, adică încă cinci ani de studiu. Și când a apărut bursa asta a guvernului român pentru master, am aplicat, am zis „de ce nu”, doar e o lume pe care nu o cunosc, o cultură diferită, prin urmare noi descoperiri, o experiență de viață care te scoate din zona de confort, lucrul cel mai important pentru un artist. Altfel riscăm să ne repetăm mereu.
La aeroport în București a fost horror, nu prea știam engleză, românește niciun cuvânt, n-aveam un prieten sau vreo cunoștință, nimic. Era trei dimineața, am așteptat până la nouă autobuzul, aveam o adresă de hotel, o oarecare frică care ajută și te împinge mereu să mergi până la capăt, și dorința că trebuie să fac ce mi-am propus. Au trecut patru ani de atunci.
Cum a fost la masterat? Sunt diferențe majore între școlile de teatru?
Am avut șansa unor profesori buni, Claudiu Goga și Vladimir Anton, care te provoacă permanent să te descoperi, care nu îți dau răspunsuri, dar îți pun întrebările potrivite, îți oferă semne unde poți căuta. Tu însuți vei afla cum vezi lumea, teoretic, viziunea, și cu ce mijloace o vei expune scenic, estetica și stilul tău. Este o școală extraordinară aici, de pildă, modul în care se lucrează cu actorul pe textul dramatic. Diferențe esențiale nu sunt. Durata studiilor în Columbia este de cinci ani, în actorie sau regie. Dar ceea ce cred că este important și apreciez în ambele universități este rigoarea și respectul care ni se insuflă pentru această meserie.
Spune-ne câteva dintre spectacolele montate până acum.
Am avut ocazia de a monta piesa „Agamemnon” a dramaturgului spaniol Rodrigo Garcia ca proiect de masterat. Ulterior am fost invitat de Teatrul Municipal din Miercurea Ciuc să pun în scenă același text „Agamemnon” în teatrul lor. Tot în teatrul din Miercurea Ciuc am jucat piesa „Szar Ügy” a dramaturgului George F. Walker. Iar anul acesta am fost invitat să pun în scenă piesa „Amadeus” de Peter Shaffer, care va avea premiera pe 20 octombrie. Teatrul din Miercurea Ciuc, directorul său Veress Albert și directorul artistic Vladimir Anton au fost fundamentali pentru dezvoltarea mea ca regizor în România. De asemenea, anul trecut am fost selecționat în 9G al Teatrului Național București. Am pus în scenă la sala mică a TNB „Pacea eternă” de Juan Mayorga, care se află și acum în repertoriul teatrului.
Ai ales să faci la Teatrul Metropolis o adaptare după romanul-monolog al importantului scriitor columbian Fabio Rubiano. Experiența personală din țara natală a avut vreo contribuție?
Și eu îl numesc roman monolog. Fabio Rubiano este o mare personalitate în Columbia, este actor, regizor, scriitor, poate cel mai important dramaturg, tradus peste tot. Am lucrat împreună cu actorii pentru ca textul să corespundă cât mai bine cu limba vorbită, anumite expresii în spaniolă nefiind relevante neapărat în română.
„Sunt un criminal și un tată de familie”, Teatrul Metropolis
Eu nu fac niciodată un spectacol pe care nu îl simt. La mine în țară războiul, violența și crima au devenit un obicei. Tatăl meu a fost închis pentru convingerile sale politice. Nu aș vrea să insist, dar, într-adevăr, miza spectacolului a fost și una personală.
Ce înțelesuri majore ale spectacolului ai vrea să transmiți publicului în primul rând?
Războiul a fost întotdeauna o metodă de control a oamenilor. La noi un candidat de dreapta avea ca reclamă de campanie ideea că dacă votăm „stânga” vom deveni cu toții homosexuali, sau că tatuajele sunt un simbol satanist și homosexual, un anumit guvern și un președinte au omorât 6402 de copii, justificând că reprezentau „gherila”.
Viața reală și ceea ce fac oamenii pentru a rămâne la putere sunt mult mai înfricoșătoare și absurde decât ce se întâmplă în piesa noastră.
Sunt multe exemple în text care țin aparent de cultura și experiența columbiană, dar semnificația lor și chiar anumite fapte în sine au fost trăite și de poporul român, mai ales în perioada comunistă. Pe de altă parte există această dualitate umană. Eu cred că oamenii nu sunt răi în esență, au niște circumstanțe, motivații aparte și un trecut care îi fac să ajungă și să acționeze într-un fel.
Teroarea politică, tortura și supravegherea agresivă a individului, ipocrizia, indiferența oamenilor față de rău și față de suferința celor umiliți, tensiunea între bogați și săraci și răbufnirile ei, justificarea absurdă a faptelor noastre imorale, sunt teme comune, trăite sau posibile. Cred că spectatorii vor înțelege până la capăt ce se întâmplă pe scenă și își vor pune întrebări.
Spectacolul tău nu oferă răspunsuri directe și nu ține lecții de morală. Teatrul poate cu adevărat schimba oamenii, provoacă sau modifică viitorul? Îi supraestimăm puterea?
Cred că ar trebui sa ne întoarcem la lucrurile de bază. Să avem încredere în oameni și în capacitatea lor de gândire, să ridicăm capul din telefon și să auzim cu adevărat conversația cu vecinul. Teatrul poate întoarce omul asaltat de consum și de imaginile false servite de social-media la ceea ce este adevărat și important în ființa umană. Eu nu îmi impun părerea, nici ca om, nici ca artist, nu fac spectacole care să arate cum trebuie sa fie ceva. Eu cred că spectatorii trebuie să-și pună întrebări, de ce oamenii ăia de pe scenă vorbesc și se comportă într-un anumit fel, care sunt motivele pentru care se întâmplă așa și nu altfel, să realizeze că ei nu sunt atât de diferiți față de personajele văzute și, poate, doar povestea și contextul sunt altele.
Teatrul trebuie să fie o experiență reală, pentru a nu pierde publicul în lupta cu divertismentul, Instagram-ul, filmul, televiziunea.
Noi oferim o realitate ficțională care îl poate scoate pe om din realitatea lui imediată. Nu putem controla spectatorii, nu știm cum vin ei de acasă, de la muncă, dar îi putem atrage într-un dialog deschis și să dăm șansa unei povești, fără alte pretenții.
Teatrul este și locul unde ne ducem să visăm, să pătrundem în altă lume. Problema este cum creăm această lume, forma pe care i-o dăm. Oricum teatrul în sine este un vis, magie, aproape ceva imposibil, care trăiește pentru moment și apoi dispare. Este viu, efemer și poetic. Și mereu diferit. Dar, da, teatrul poate, uneori, schimba lumea.
Am observat și apreciat, pe lângă alte reușite, ritmul în care povestești, cadența aproape muzicală a spectacolului, și m-am gândit că e și aportul propunerilor interpreților. Ești mulțumit de lucrul cu actorii români? Descrie-mi puțin procesul prin care ai trecut cu ei, comparativ cu cei de acasă.
Încă de la început m-am gândit la acțiunile concrete care vor avea loc și la ritm, am văzut spectacolul ca pe o coregrafie. Încerc să evit liniarul. Înainte de a începe un text am teme de cercetare, aici, scenic vorbind, am avut acțiunea ce va putea fi dezvoltată și ritmul fizic și vorbit, jocul cu partitura actorului. Si, bineînțeles, au ajutat foarte mult propunerile de joc ale colegilor mei. Lucrul cu Vlad Brumaru și Denis Imbrescu, pornind de la viziunea lor asupra personajului și a piesei, m-a ajutat să-mi clarific cum ar trebui să înțeleg textul și jocul scenic pe care mi-l doream. Sunt doi actori extraordinari și fără ei piesa nu ar fi fost ceea ce este.
Actorii români sunt oarecum diferiți de cei din Columbia. Actorul român este mult mai atent la text, să înțeleagă foarte bine ceea ce spune și de ce. Actorul columbian se „duce”, face, încearcă mai multe variante, este mai emoțional și mai fizic, nu are nevoie de atât de multe explicații psihologice. Dar, sigur, lucrurile sunt mai complexe, se întrepătrund.
Cum situezi sistemul teatral românesc în raport cu cel sud-american? Avantaje, deficiențe majore?
În Argentina, de exemplu, ei se duc spre un teatru psihologic, în Columbia mergem mai mult spre un teatru colectiv, mai mișcat. Fabio Rubiano scrie pentru trupa lui. La noi este apreciată creația colectivă, contează mult trupa, dezvoltarea împreună. Nu există bugete de la stat pentru teatru pe termen lung, totul se face pe proiect, de cele mai multe ori cu bani privați. Personal, aproape invidiez sistemul vostru, aș vrea să am siguranța unui salariu lunar, să-mi pot vedea mai liniștit de ce am de făcut.
Ce a însemnat pentru tine experiența programului „StarT„ de la Teatrul Metropolis? Ai vreo sugestie care l-ar putea îmbunătăți?
Cred că programul „StarT” este o fereastră importantă pentru noii regizori care își caută un spațiu în lumea teatrului românesc și cred că susținerea și recunoașterea pe care le are Teatrul Metropolis pot fi fundamentale pentru a impulsiona cariera tinerilor regizori. Ideal ar fi ca și mai mulți oameni să poată accesa programul și ca aceste piese să fie susținute un pic mai mult în repertoriu.
Cum e România gândită și simțită de tine?
Pentru mine a fost o descoperire minunată. Aveți o țară foarte frumoasă, cu multe tradiții care îmi plac foarte mult. Apoi, aici te poți simți în siguranță pe stradă, lucru care nu prea se întâmplă în țara mea. Înainte de a veni aici, eu și soția mea am fost jefuiți sub amenințarea unui pistol. Sigur că sunt și aici, ca peste tot, probleme de corupție, economice, dar important este că românii sunt un popor foarte prietenos, cald și, într-un fel, foarte vesel, cu mult umor. Sunt multe paralelisme și asemănări cu oamenii din Columbia.
Un scor pentru viitorul meci România – Columbia?
Sigur bate Columbia. Ne răzbunăm și o să fie 4-1. O sa fie distractiv și amuzant, îmi voi aminti de prietenii mei români.
Foto: Andrei Gîndac
