Closer to the Moon. Istorie, vedete şi cinema-ul popular al lui Nae Caranfil - Ziarul Metropolis

CRONICĂ DE FILM Noul film al lui Nae Caranfil, vorbit în engleză şi cu o distribuţie internaţională, arată că cinematografia română are resurse de a fi (şi) pe placul publicului. „Closer to the Moon” este un exemplu de cinema popular şi melodramatic profesionist executat.

Un articol de Ionuţ Mareş|6 martie 2014

CRONICĂ DE FILM Noul film al lui Nae Caranfil, vorbit în engleză şi cu o distribuţie internaţională, arată că cinematografia română are resurse de a fi (şi) pe placul publicului. „Closer to the Moon” este un exemplu de cinema popular şi melodramatic profesionist executat.

În ultimii ani, câţiva regizori mediocri, mai vechi sau mai noi, le-au declarat „război” creatorilor Noul Cinema Românesc, pe care i-au acuzat că nu fac decât să alunge publicul din săli şi că încearcă să fie doar pe placul festivalurilor internaţionale.

Alternativa pe care aceşti regizori fără talent au propus-o a eşuat însă aproape de fiecare dată în banal şi prost-gust, promovate uneori agresiv ca variante de cinema hollywoodian aclimatizat pe sol naţional.

Însă filmul românesc a avut cu mult înainte de noul val adevăratul reprezentant al cinema-ului comercial bine făcut, care a ştiut să rămână un autor (în sensul în care, la un alt nivel, şi Billy Wilder era un autor) şi să realizeze, fără mari compromisuri artistice, filme pe gustul publicului – Nae Caranfil (Şi ar fi putut să mai existe încă unul, însă Cristian Nemescu a dispărut prematur).

De altfel, cineastul se declară mândru de „Closer to the Moon”, pe care îl consideră un film de autor realizat în „circumstanţe hollywoodiene” (cu referire la distribuţia formată din vedete internaţionale şi la coproducătorii americani – cu care a avut negocieri dificile privind varianta ultimă de montaj).

De la excelentul film de debut, „E pericoloso sporgersi” (1993), şi până la nou-nouţul „Closer to the Moon”, Nae Caranfil şi-a construit propriul drum, chiar dacă s-a lăsat uneori influenţat de vremuri (vezi accesele de vulgaritate din „Asfalt Tango”) sau a tras insistent cu ochiul înspre cineaşti ai spectaculosului ca Fellini, Menzel sau Tornatore.

Dacă, în anii ’90, a reuşit să ofere un film la doi-trei ani, odată cu trecerea în noul secol ritmul a încetinit drastic. De la „Filantropica” (2002), cineastul – care s-a consacrat după căderea comunismului şi cu două decenii înainte de apariţia noului val – a avut nevoie de mai mult de un cincinal pentru a-şi duce proiectele la capăt.

„Closer to the Moon” vine la şase ani după „Restul e tăcere” (2008), pe care îl continuă în ideea fascinaţiei faţă de cinema, folosind ca pretext un fapt istoric, însă puternic ficţionalizat în scopuri dramaturgice.

Subiectul nu este nou (şi ar putea trimite inclusiv la clasicul „Reconstituirea” al lui Lucian Pintilie). Regizorul de filme documentare Alexandru Solomon l-a exploatat la rândul său în 2004, în „Marele jaf comunist”. Caranfil preia ideea originală, pe care îşi brodează propria viziune: în vara anului 1959, cinci evrei, foşti ilegalişti comunişti traşi pe linie moartă, printre care şi o femeie, execută un spectaculos jaf, ca în filmele cu gangsteri, asupra unei maşini cu bani a Băncii Naţionale a României.

Ei sunt arestaţi, judecaţi şi condamnaţi la moarte, într-un sistem totalitar pentru care un astfel de gest era sfidarea extremă. Cât timp se află la închisoare, cei cinci sunt puşi să reconstituie furtul, pentru realizarea unui film de propagandă şi de „educare” a maselor (filmul original există în Arhivă, iar Caranfil oferă pe genericul final câteva secvenţe).

Pornind de la aceste fapte istorice dovedite, regizorul, care semnează şi scenariul, ridică întrebarea esenţială: Ce i-a determinat pe cei cinci să comită un astfel de jaf, din moment ce ştiau că ar fi fost imposibil să se folosească de bani şi că sistemul, pe care îl cunoşteau foarte bine, i-ar fi condamnat la moarte?

Cinema-ul îi oferă lui Nae Caranfil prilejul de a ficţionaliza, de a încerca propriile explicaţii şi de a livra o poveste tragi-comică despre vise, prietenie şi curaj. Despre îmbinarea istoriei mondiale cu istoria la scară mică. Despre rolul artei şi al artistului într-un regim totalitar.

Naraţiunea este redată din perspectiva unui tânăr naiv, fascinat de cinema şi în căutare de eroi, ceea ce ar putea explica şi caracterul ieşit din comun, de poveste extrasă mai degrabă din filme, al întregii aventuri. Virgil, interpretat de Harry Lloyd, actor identificabil din lungmetraje recente ca „Jane Eyre” sau „The Iron Lady”, este ospătar într-o cantină şi asistă, fără să realizeze, la jaf, care a fost executat de cei cinci sub camuflajul realizării unui film.

Ulterior, tânărul ajunge să lucreze ca băiat bun la toate la filmul-reconstituire, ceea ce îi oferă prilejul să îi cunoască pe curajoşii făptaşi şi să se apropie de singura femeie a grupului, Alice, jucată de cunoscuta actriţă americană Vera Farmiga (celebră pentru roluri în filme precum „The Conjuring”, „The Departed” sau „Up in the Air”, cu acesta din urmă fiind nominalizată la Oscar în 2010). Liderul grupului, ofiţerul de poliţie Max, este interpretat de starul britanic Mark Strong.

Pentru Nae Caranfil, contextul real al poveştii sale nu este un prilej de demascări încrâncenate la adresa unui sistem recunoscut ca teribil, lucru care ar putea să-i aducă critici că relativizează şi că ia istoria à la légère (în linia filmului-omnibus „Amintiri din Epoca de Aur” sau a unor filme reper ca „Train de vie” şi „La vita e bella”). Reproşul, aici, ar putea viza mai curând schematismul prin care băieţii răi – securiştii, miliţienii, judecătorii, nomenclaturiştii – sunt înfăţişaţi ca brute urlătoare şi grotesc-caraghioase (cu chipurile redate prin încadraturi expresioniste).

Miza cineastului nu este însă adevărul istoric, ci felul în care potenţialul uriaş al unei întâmplări stranii şi neelucidate din trecutul ţării poate fi exploatat cinematografic, în sensul de divertisment+poveste+meditaţie. Cazul nu rămâne însă circumscris României, ci devine o naraţiune universală (Alegerea limbii engleze este o practică des întâlnită în cinema-ul internaţional).

Nae Caranfil pare să-şi fi asumat însă un pariu riscant. După ce a dovedit că poate avea succes în comedia românească (filmele sale de până acum sunt în primul rând comedii), şi-a dorit probabil să ţintească mai sus, să realizeze ceva măreţ, la fel ca personajele sale.

În „Closer to the Moon”, el îşi asumă o serie de marcaje ale cinema-ului hollywoodian. Genericul precizează că este vorba de un film inspirat din fapte reale, iar filmul este împărţit pe capitole şi începe şi se încheie cu explicaţii privind contextul istoric şi soarta protagoniştilor.

Caranfil lucrează cu vedete de talie internaţională (în cărţi s-a aflat şi Uma Thurman), în timp ce muzica lui Laurent Couson, cu accente când ludice, când melodramatice, rămâne într-un registru convenţional (insistând pe a obţine de la public receptarea „corectă”). Montajul este cât se poate clasic, atenţia fiind mutată de la un personaj la altul, de la cadre generale la prim-planuri. În plus, multe scene şi dialoguri – uneori sclipitoare, alteori banale – sunt exclusiv crowd pleasing.

Iar ceea ce porneşte ca un film cu vervă şi umor şi ca o farsă strălucită, în care se simte plăcerea de a povesti cinematografic un eveniment excepţional, alunecă uşor în partea a doua înspre artificial şi sentimentalism.

În timp ce filmele de până acum ale lui Caranfil (cu excepţia lui „Dolce far niente”) erau ancorate într-un context românesc care era o solidă sursă de originalitate, de exotism, „Closer to the Moon” riscă să devină una din numeroasele coproducţii internaţionale cu vedete, cu un subiect grandios şi cu personaje simpatice, dar în care personalitatea autorului se estompează până când regizorul-scenarist rămâne (doar) un bun meseriaş.

Distribuit de Mandragora Movies, „Closer to the Moon” este disponibil de vineri, 7 martie, în cinematografe.

INFO