Copiii în comunism, prin aparatul de filmat
https://www.ziarulmetropolis.ro/copiii-in-comunism-prin-aparatul-de-filmat/

Recent apărut în cadrul unui program al Asociaţiei One World Romania şi sub coordonarea criticului Adina Brădeanu, DVD-ul „Sahia Vintage III”, dedicat temei copiilor, adună zece documentare de scurtmetraj din timpul comunismului, a căror selecţie pune în discuţie memoria istorică, socială şi, mai ales, cinematografică.

Un articol de Ionuţ Mareş|12 ianuarie 2017

Dintre toate formele de exprimare cinematografică, documentarul a avut cel mai mult de suferit în timpul comunismului. Văzut ca simplu instrument de propagandă, documentarul, produs al Studioului „Alexandru Sahia”, se afla sub un strict control şi era aproape în totalitate redus la statutul de scurtmetraj care însoţeşte proiecţia unui lungmetraj de ficţiune în cinematografe.

Dar, cel mai grav, nu i se permitea, din cauza cenzurii, să îşi exercite în mod real cea mai importantă dintre funcţii, fără de care nu şi-ar justifica existenţa: chestionarea realităţii (politice, sociale, intime), indiferent de extrema sub care ar face-o – stilul observaţional, în care intervenţia regizorală este minimă sau puţin perceptibilă la o primă privire, sau o structură atent construită, cu o implicare regizorală puternică în mizanscenă şi dramaturgie.

Dacă filmele de ficţiune din timpul comunismului, inclusiv operele mai puţin ştiute, prin proiecţii repetate la televiziuni, prin programarea lor la cinematecă sau în festivaluri şi prin lansarea pe DVD-uri, au fost în bună măsură recuperate (nostalgic sau critic, naiv sau profesionist), documentarul încă rămâne de descoperit.

Acest gol are mai multe cauze: falimentul de după `90 al Studioului „Alexandru Sahia”, care a pus în pericol însăşi bogata sa arhivă; faptul că a fost vorba de scurtmetraje, dificil de reprogramat şi de relansat; puternica lor încărcătură ideologică şi propagandistică; şi un dezinteres mai general faţă de un gen cinematografic asociat de o bună parte a publicului cu reportajele de televiziune sau cu produsele ilustrativ-informative ale posturilor specializate.

De aceea, este cu atât mai lăudabilă iniţiativa Asociaţiei One World Romania (care, sub conducerea cineastului Alexandru Solomon, organizează festivalul cu acelaşi nume, dedicat filmelor de non-ficţiune) de a lansa o serie de DVD-uri – „Sahia Vintage” – cu documentare realizate la Studioul „Alexandru Sahia” în diverse perioade ale existenţei sale sub comunism.Copiii în comunism

Până acum s-a ajuns la trei DVD-uri, iar fiecare este structurat în jurul unei teme: „Cinema, ideologie, viaţă”, „Muncă” şi „Copii”. Justa selecţie a filmelor este realizată de criticul Adina Brădeanu, care este şi autorea excelentelor şi obligatoriilor texte însoţitoare (o istorie a studioului, o analiză a specificului esteticii documentare în timpul regimului comunist şi comentarii de contextualizare la fiecare scurtmetraj).

Proaspăt lansat (şi disponibil în librării la preţul de 40 de lei), cel de-al treilea DVD adună 10 documentare (şi o reclamă), realizate într-o perioadă care începe în 1957 şi se încheie în 1986. Toate filmele au în centru copiii, de la vârste mici până la majorat.

Relevanţa alegerei temei este explicată de Adina Brădeanu în broşura care acompaniază DVD-ul: „În socialismul trăit al anilor `60-`80, copilul e capital uman: subiectul politic al anilor ce vin, viitorul făuritor al unei lumi mai bune. Dacă, în cazul subiecţilor adulţi, documentarul Sahia privilegiază contextul colectiv al muncii în defavoarea celui privat, al vieţii cotidiene, şi în cazul subiecţilor minori, contextul colectiv rămâne prioritar: în majoritatea cazurilor, copiii apar prinşi în instituţii formatoare: grădiniţă, şcoală generală, liceu. Majoritatea copiilor filmaţi de Sahia pe parcursul deceniilor sunt instrumentaţi politic: circulă cu mesajul la gât, alături de cheie. De obicei, copilul protagonist de documentar apare ca simbol al investiţiei făcute de Partid prin diverse forme de parentalitate politică”.

Important la acest demers, necesar şi util, de recuperare a unei părţi a memoriei istorice, sociale şi, mai ales, cinematografice, este că filmele alese nu sunt doar simple produse de comandă perisabile, aşa cum au fost concepute. Sau, mai exact, reuşesc în mod surprinzător să depăşească pe alocuri acest cadru rigid, care, de altfel, le-ar fi făcut lipsite de relevanţă în prezent.

Sub suprafaţa lor atent impusă şi controlată, sub forma lor aparent desuetă şi, bineînţeles, propagandistică în intenţie şi în rezultat, un ochi minim exersat poate identifica fragmente de viaţă autentică şi bucăţi reuşite de cinema. În afară de subiectele de multe ori impuse şi de interdicţia de a aborda numeroasele teme tabu, manipularea în multe din astfel de filme se realiza prin dublarea imaginilor, care erau Copiii în comunismoricum supuse cenzurii şi autocenzurii, cu un comentariu din off şi cu o muzică acaparatoare.

Însă chiar şi cu aceste apăsătoare constrângeri (la care trebuie adăugată şi durata foarte scurtă a filmelor, fapt care nu permitea evoluţii dramaturgice semnificative sau eventuale acumulări de stări pentru spectator), cineaştii căutau forme cât mai creative de a se exprima (în limitele impuse), chiar dacă filmele rezultate rămân inofensive ca demers de investigare a realităţii necontrolate.

Însă nici comentariul, nici muzica, nici montajul şi nici punerile în scenă nu pot oculta întotdeauna forţa intrinsecă a aparatului de filmat de a surprinde frânturi de viaţă necosmetizate – expresiile de pe chipurile copiilor, sinceritatea care răzbate dincolo de minciună, dar şi mici detalii de existenţă cotidiană.

Realizat în 1965 de Florica Holban, „A cui e vina?” discută, în cheie moralizatoare, dar sub o formă estetică modernă, problema copiilor ai căror părinţi divorţează. Momentele cu adolescenţii filmaţi în timp ce îi povestesc unei reprezentante a autorităţii, a puterii, problemele din familie şi din viaţă au o doză de autenticitate care poate emoţiona.

Un comic cinematografic reconfortant oferă Copel Moscu în „Pe malul Ozanei” (1984), care îi are ca protagonişti pe elevii liceului agro-industrial, mai exact „şcoala de tractorişti”, din Târgu Neamţ. Pe imagini din viaţa liceenilor sau din existenţa oraşului, Copel Moscu suprapune în coloana sonoră când frânturi din interviuri cu tinerii, vorbind despre visele lor, când bucăţi muzicale sau fragmente din emisiunile radiofonice ale lui Iosif Sava, ca un contrapunct ironic la pretinsa realitatea surprinsă de camera de filmat.

Paula şi Doru Segall, doi dintre cei mai prolifici regizori de la Sahia, şi-au dedicat atenţia copiilor în relaţie cu şcoala, filmându-i, la diferite vârste, în acest mediu, în filme nu lipsite de vivacitate şi de o anumită candoare (dar şi cu mesaje emfatice): „Şedinţă cu părinţii” (1980), „Abecedarul” (1983) şi „Absolvenţii” (1986), unde poate fi identificată, în clasa a 12-a de la un liceu bucureştean, viitoarea producătoare de film Ada Solomon.

„Craiova văzută din car” (1974), realizat de Florica Holban, are un comentariu bazat pe un poem comic-jovial scris de Marin Sorescu şi o structură aproape experimentală: firul narativ – un băiat este dus de mama sa, cu carul cu boi, de la sat la oraş pentru a i se face fotografii pentru înscrierea mai departe la şcoală – este redat printr-un montaj exclusiv din fotografii.

Deşi dramatizează destul de stângaci secvenţe sugerând conflictul între generaţii – copii vs. părinţi – şi are un aer perimat,  „Adolescenţa” (1970), de Florica Holban şi Paul Holban, ridica o problemă de eternă actualitate şi, aşa cum observă Adina Brădeanu, intră uşor şi în spaţiul privat, fapt rar întâlnit: o petrece a unor adolescenţi într-un apartament.Copiii în comunism

În „Să zâmbească toţi copiii” (1957), celebra regizoare maghiară Márta Mészáros, care a locuit o perioadă în România, pătrundea într-o casă de copii orfani. În „Cei mici despre lumea mare” (1960), regizat Gabriel Barta, o fetiţă îi vorbeşte tatălui (prezenţi doar cu vocile în off; text – Radu Cosaşu) despre o expoziţie de desene ale colegilor săi dintr-o tabără pentru copii cu talent plastic. Iar „Şcoala de la Meri” (1964), de Jean Petrovici, îi aducea în prim-plan pe copiii angajaţilor dintr-o staţie feroviară în apropiere de Bumbeşti-Livezeni.

Deşi unele sunt desuete şi falsul este uşor perceptibil, aceste documentare, lipsite – din cauza cenzurii puternice – de orice fel de incisivitate politică sau socială, dar nu şi de unele calităţi artistice, merită văzute şi discutate, pe cât posibil, cu detaşare, supuse reflecţiei, ca parte a unui patrimoniu cinematografic în care propaganda şi falsul impuse de aparatul ideologic al vremii s-au ciocnit şi amestecat cu dorinţa şi reuşitele răzleţe ale unor cineaşti de a se exprima şi de a fi sinceri, chiar dacă nu şi liberi. Şi, aşa cum îndeamnă precaut Adina Brădeanu: „E liber la nostalgie. În doze mici”.

Foto: Copiii în comunism, Sahia Vintage III – oneworld.ro



18
/05
/14

CRONICĂ DE FILM Proiectat anul trecut în competiţia oficială de la Cannes, „Borgman”, în regia olandezului Alex van Wardermam, se înscrie în seria fabulelor care au ca ţintă predilectă materialismul societăţii moderne şi acea clasă de mijloc blazată în rutina sa emoţională şi familială.

16
/05
/14

 A treia ediție a Festivalului Pelicam are loc la Tulcea între 13 și 15 iunie și aduce filme în premieră națională cu semnătura unor regizori internaționali premiați care ne spun povești despre legături strânse între viața oamenilor și pământurile lor, din pădurea amazoniană până în Laponia.

16
/05
/14

Experiențe bizare, iubiri ucigătoare, transformări neașteptate, zombi, exorciști, canibali – amatorii de senzații tari au la dispoziție trei secțiuni cu povești „întunecate”, la Festivalul Internaţional de Film Transilvania: Fără limită/ No Limit, Umbre/ Shadows și noua Midnight Delirium, un program special de filme difuzate la miezul nopții.

16
/05
/14

Cea de-a 67-a ediţie a Festivalului de Film de la Cannes (14 - 25 mai) este una a exceselor, conform afirmă editorii de la AFP, care au publicat o serie de date şi de cifre, pentru a argumenta această afirmaţie.

15
/05
/14

CRONICĂ DE FILM Era inevitabil ca un monstru spectaculos vizual precum Godzilla să fie adaptat la 3D. Numai că, în aparenta dorinţă de a livra ceva memorabil, realizatorii par să fi pierdut simţul măsurii, oferind un Godzilla gigantesc pentru standardele modelului, însă umbrit de două creaturi nuclearofage cu apucături exterminatoare.

15
/05
/14

Ziarul Metropolis şi MediaPro Distribution te trimit la cinema! Participă la concurs şi poţi câştiga 3 invitaţii duble pentru filmul „#selfie”, la Cinema City Sun Plaza din Bucureşti.

15
/05
/14

Filmul "Grace of Monaco", cu Nicole Kidman, a fost proiectat în deschiderea Festivalului de la Cannes, în afara competiţiei oficiale, şi a fost primit cu râsete, ironii şi critici de jurnaliştii din presa de specialitate, prezenţi la proiecţia care a avut loc miercuri.

14
/05
/14

10 actori talentați din teatrele din România vor avea parte de expunere, de întâlniri cu publicul, presa și specialiștii din industria filmului la Festivalul Internaţional de Film Transilvania (30 mai – 8 iunie), în cea de-a treia ediție a programului 10 pentru FILM.

13
/05
/14

Cu ocazia celei de 67-a ediții a Festivalului Internațional de Film de la Cannes (14 – 25 mai 2014), TV5MONDE va avea un program special, pe toată durata prestigiosului eveniment cinematografic.

12
/05
/14

22 de povești românești, 14 lungmetraje și 8 scurtmetraje, unele prezentate în premieră absolută, se regăsesc în mult-așteptata secțiune Zilele Filmului Românesc, la cea de-a 13-a ediție a Festivalului Internațional de Film Transilvania (30 mai – 8 iunie).

12
/05
/14

Borgman este un thriller horror cu tentă de umor negru, regizat de olandezul Alex van Warmerdam (The Northerners, The Dress), despre un vagabond care intră în viaţa unei familii din partea superioară a societăţii, transformând-o imediat într-un adevărat coşmar.

12
/05
/14

CRONICĂ DE FILM. Documentarul ”Bucureşti, unde eşti?”, al fotografului şi cineastului Vlad Petri, surprinde protestele din 2012 din Capitală, oferind nu doar o perspectivă empatică şi cu o certă valoare sociologică şi istorică, dar şi o încercare, mai subtilă, de chestionare a realităţii.

09
/05
/14

Ar fi putut concura cu marile actriţe de la Hollywood, dar a ales să uimească Parisul. A devenit o stea în cinematografia franceză a anilor ’30. „Cea mai aristocratică dintre actriţe“, „regina teatrului din Paris“, „unica“, „extraordinara“, „inimitabila Elvira“, aşa cum o alinta presa, Elvira Popescu a cucerit publicul francez, îmblânzindu-i pe cei mai exigenţi critici. Cei mai renumiţi dramaturgi ai vremii au scris pentru ea.