Mi-a fost dat să mă întâlnesc cu poezia d-rei Rhea Cristina la Târgul de Carte din Bucureşti, ocazie cu care şi-a lansat volumul “Ochiul Străinului”, publicat de Editura Du Style, deja consacrată în peisajul nostru editorial. Trebuie să recunosc faptul că, în prima fază, cuvintele elogioase spuse despre cartea în cauză mi s-au părut a fi (şi) puţin gratuite. Gândeam că este, totuşi, normală o oarecare notă de subiectivism.
Un articol de Ioan Romeo Roşiianu|24 mai 2015
Rhea Cristina – “Ochiul străinului” / Atunci m-am hotărât să citesc pe nerăsuflate volumul, dominat de dorinţa de-a descoperi contrariul. Dorinţa puţin răutăcioasă. Totuşi, firească, pentru cineva ce intenţionează să se pronunţe pe marginea unui text. Deci, am văzut, am remarcat, am subliniat şi, am scris.
Volumul “Ochiul străinului” este matur, bine structurat în trei părţi ce adună o realitate abil creionată a propriilor sentimente, o viziune proaspătă a evenimentelor ce-i domină autoarei vieţuirea. Părerea de simplă consemnare a unor stări, a unor fapte, e uşor anihilată de o revoltă a atitudinilor, îndreptată împotriva visurilor, împotriva deziluziilor. Poemele sunt concepute din vârtejul unei furii blânde, obstinate totodată. Poemele sunt parcă “pornite” împotriva fericirii.
Totuşi, din dorinţa de a se menaja pe sine însăşi, autoarea preferă să pună pe seama celui de lângă ea povara asumării unui realism ancorat în deziluziile cotidiene: “tu ştiai bine ce se poate întâmpla când se tace mult/ şi soarele înţeapă privirea ca o felie de pepene/ vechi şi nu ai ripostat măcar să fi întrebat să-l fi/ chestionat în legătură cu întrebarea aceea stupidă” (Murmur, pag.48)
Starea de atrofiere a voinţei pare ţesută dintr-o pânză de paianjen, în care, de multe ori, însăşi poeta se pierde. Atunci ea se revoltă, punând în cuvinte toată obida. Îndeosebi în poemele cu tentă de haiku, poeme în care “alergările metaforice” se transformă în strigăt, lăsându-se în voia pornirii de
Ioan Romeo Roşiianu
moment: “pe răspunderea mea, oameni buni,/ ziua are inimi sălbatice arzându-i/ pe bune/ pe răspunderea mea” (Ziua, pag.22), sau: “aş/ crede/ în/ Clipă/ de/n-ar/ fi/ Soarele/ dezvelit” (Silabisirea credinţei, pag.20), sau:” sunt pleoapă/ care/ fuge/ de lacrima ei” (Sunt, pag.32).
Astfel, delimitându-şi propriul contur spiritual, Rhea Cristina ne obligă să credem că ea refuză a se privi în oglinzile de fiecare zi, îngăduind, totuşi, în profunzimile textelor ei, ca resursele memoriei să fie pusă la mezat, în schimbul unei improprii linişti înterioare. De aici, poate, nervul cu care-şi etalează în poeme metaforele, adesea înfrângându-şi pacea sufletească.
Moneda de schimb, pentru un dram de resemnare. Care, aşa cum ţine să ne convingă, n-o face decât să fie ceva mai retractilă în faţa tumultului existenţial. În pofida reuşitei de-a scoate la lumina zilei texte ce vorbesc tocmai despre o anume criză benefică ce-o stăpâneşte, marcându-i (şi) procesul de desolemnizare în care-şi scufundă unele poeme, fapt uşor de remarcat.
Şi totuşi, dacă poeta nu s-ar fi sustras cu atâta încăpăţânare atrocităţilor realităţii înconjuratoare, unele poeme ar fi avut ceva mai multă consistenţă, fapt ce-ar fi generat o şi mai penetrantă forţă a expresiei, o voluptate a percepţiei, atrăgând o deschidere spre mireasma unei linişti profunde.
(Din volumul de critică „Pictorii cuvintelor” de Ioan Romeo Roşiianu, editura TipoMOLDOVA, Iasi, 2015, secţiunea „Damele metaforei”, pag 25 – 26)
Foto: Rhea Cristina , Ochiul străinului – WIKIPEDIA
