CRONICĂ DE FILM Bogaţii sunt o ţintă uşoară în filme. De la începuturile cinematografiei a fost aşa. De câte ori nu le-aţi văzut viaţa reprezentată satiric ca cel mai nasol lucru din lumea asta? „Cuibul” („The Nest”, 2020), al doilea film scris şi regizat de cineastul canadian Sean Durkin, după hitul festivalier „Martha Marcy May Marlene” (2011), ar putea părea din aceeaşi tradiţie.
Un articol de Ionuţ Mareş|2 iulie 2021
Totul arată bine în familia O’Hara, parte a clasei de mijloc din New York. Suntem în anii `80, când liberalismul ia avânt şi întreţine iluziile de reuşită individuală rapidă – un fundal social, economic şi politic important. Rory (Jude Law) e un englez venit să dea lovitura ca agent de bursă în America, unde e căsătorit cu americana Allison (Carrie Coon), instructoare de călărie, cu care are doi copii – o fată adolescentă, Sam (Oona Roche), dintr-o altă relaţie a femeii, şi un băiat al lor, Ben (Charlie Shotwell).
Evident, fericirea asta e doar de suprafaţă, deşi, în afara rutinei, mai există totuşi şi ceva pasiune în relaţia lor. Iar problemele încep să îşi arate colţii atunci când aventurosul Rory îi spune soţiei că s-a cam săturat de America adoptivă (înţelegem că la fel pare să îi se fi plâns şi despre ţara natală înainte să se mute la New York) şi îi propune să o ia de la capăt în Anglia. Zis şi făcut.
Nu e greu de ghicit ce urmează – nici visul englezesc nu se dovedeşte atât de uşor de împlinit, mai ales când închiriezi un conac vechi, somptuos şi înfricoşător, în afara Londrei, pe care ţi-ai cheltuit toate economiile, iar marea afacere la care sperai întârzie să apară. În plus, copiii şi soţia, obişnuiţi cu stilul de viaţă american, trebuie să facă faţă rigidităţii cutumelor unei societăţi care ţine la protocol.
Şi chiar dacă se pot intui multe din căile pe care o apucă scenariul, studiul la care Sean Durkin îşi supune personajele şi legătura lor sinuoasă – când tandră (tot mai rar), când plină de răutăţi (tot mai des) – e suficient de nuanţat şi de realist pentru ca traseul să fie fascinant de urmărit. Suntem departe de satiră, deşi e prezentă o nuanţă de critică socială – trecerea din SUA în Marea Britanie lasă loc pentru relevarea unor mentalităţi ale vremii, al căror contrast e unul din pilonii filmului.
În astfel de drame, miza nu este de a vedea cât de jos ajunge familia şi dacă se destramă până la urmă, ci cum arată această coborâre dureroasă în infernul vieţilor trăite separat, deşi sub acelaşi acoperiş, şi dacă mai rămâne ceva loc pentru bunătate.
Sigur, nu toate instrumentele la care apelează Sean Durkin sunt cele mai subtile – de pildă, neadaptarea la noul mediu a calului pe care Rory i-l cumpără lui Allison e un simbol cam prea la îndemână pentru a reflecta vizual neliniştea şi inadecvarea femeii. Apoi, nici cei doi copii nu ies din tipologii extrem de familiare.
Însă regia discretă şi ritmul lent impuse de Sean Durkin permit o acumulare puternică a emoţiilor, la care contribuie şi imaginea apăsătoare a lui Mátyás Erdély (cunoscut pentru „Son of Saul” şi „Sunset”) şi, bineînţeles, jocul foarte bun al celor doi actori – Jude Law şi, în special, Carrie Coon, ale cărei transformări de la o scenă la alta sunt cu adevărat impresionante şi dau forţă personajului.
Protagonista domină, de altfel, filmul, poate şi ca o sugestie că vremurile în care femeia era plasată într-o poziţie de dependenţă faţă de bărbat încep să apună – întoarcerea lui Rory din final, plină de umilinţă, la cuibul familiei e semnalul unei schimbări profunde.
„Cuibul” a intrat în cinematografe la 2 iulie, fiind distribuit de Bad Unicorn.
