Nu se poate spune că regizorul Gaspar Noé a avut vreodată o viziune luminoasă asupra vieţii. Dimpotrivă – cinema-ul său s-a inspirat întotdeauna din cele mai tulburătoare pulsiuni umane, pe care le-a transformat într-un combustibil extrem de inflamabil. Însă „Vortex”, prezentat anul acesta la Cannes în afara competiţiei, este probabil cel mai întunecat film al său, oricât de ciudat ar suna asta.
Un articol de Ionuţ Mareş|31 octombrie 2021
Nu mai avem de-a face cu glorificarea unor explozii de vitalitate, nici măcar a unei energii distructive, ci de un film duhnind a bătrâneţe neputincioasă, boală şi moarte.
Nu e uşor să urmăreşti, timp de aproape două ore şi jumătate, degradarea a doi bătrâni, soţ şi soţie – ea (Françoise Lebrun) e fost medic psihiatru cu o minte tot mai roasă de demenţă, iar el (Dario Argento!) e un teoretician de cinema care vrea să (îşi) arate că încă mai este capabil să dea omenirii o carte (despre filme şi vise), dar ale cărui probleme cu inima îi transmit altceva. Cuplul e vizitat uneori de fiul lor (Alex Lutz) – un regizor de film cu probleme financiare şi trecut printr-o dependenţă de droguri, la rândul său tatăl unui băieţel.
Regăsim celebrele mişcări şerpuitoare, molatic-hipnotice, ale aparatului de filmat, care urmăreşte îndeaproape personajele. Dar pentru că suntem totuşi într-un film de Gaspar Noé, nu e loc de sentimentalism, în ciuda tragediei implacabile care ni se dezvăluie sub ochi.
Cineastul apelează la un artificiu formal – împarte ecranul în două, iar în fiecare cadru e unul din cele două personaje, separate astfel chiar şi atunci când sunt în aceeaşi cameră (fiecare e văzut dintr-un alt unghi). E un şiretlic regizoral care are ca rezultat că ne antrenează atenţia (şi împiedică orice imersiune în poveste) – ca spectator, ai libertatea să îţi alegi cadrul căruia să îi acorzi un mai mare interes (pierzând poate unele detalii din celălalt) sau să treci rapid cu privirea de la unul la altul, încercând să te acomodezi cu fluxul diferit al mişcărilor.
Dar mai e un ecou al acestui dispozitiv ludic. Montajul care se creează astfel, prin alăturarea celor două jumătăţi de ecran, separate de o mică bandă neagră, produce tot felul de efecte – de la suspans sau comedie neagră, la dramă pură. E multă ironie în „Vortex”, mai ales la adresa concepţiei că bătrâneţea ar fi o perioadă de serenitate şi că dragostea ar dura până la moarte, dar şi pe seama vanităţii.
Însă luciditatea şi realismul cu care Gaspar Noé reprezintă decrepitudinea inevitabilă a omului, deopotrivă mentală şi fizică, face ca „Vortex” să fie un film mai grav şi mai melancolic decât m-aş fi aşteptat. Incomod şi mai puţin teribilist.
