CRONICĂ DE FILM În a doua parte a relatărilor despre Festivalul „Les Films de Cannes a Bucarest” vă propunem să descoperiţi filmul câştigător al Premiului Juriului pe Croazetă, fascinantul „Memoria” al thailandezului Apichatpong Weerasethakul.
Un articol de Ionuţ Mareş|29 octombrie 2021
Am fost reticent când am aflat, acum câţiva ani, că cineastul thailandez Apichatpong Weerasethakul pregăteşte un film într-o ţară din America Latină (Columbia), vorbit în engleză şi spaniolă şi cu Tilda Swinton cap de afiş (şi producător executiv).
Ştiam din interviuri că îi e tot mai greu să facă film în propria ţară, din cauza regimului militar autoritar. Deci plecarea era de înţeles. Dar văzusem atâtea eşecuri atunci când mari autori şi-au părăsit cultura şi limba, încercându-şi norocul cu filme internaţionale, plasate oriunde şi nicăieri, încât scepticismul meu mi se părea justificat, o formă de protecţie în faţa altei potenţiale dezamăgiri.
Din fericire, Apichatpong Weerasethakul îşi adaptează obsesiile artistice la noul mediu, aşa că cel mai recent film al său, „Memoria”, e la fel de fascinant ca oricare dintre marile sale opere cinematografice.
Pădurea, ploaia şi luminile columbiene comunică surprinzător cu natura, vremea şi culorile thailandeze pe care le ştiam din filmele de până acum ale regizorului, care reuşeşte să extragă misterul din fiecare loc prin care trece.
Nicio încercare de a rezuma ce se întâmplă în acest lungmetraj inclasabil nu şi-ar avea sensul. Şi asta nu doar pentru că, fiind vorba de un film despre memorie, orice dezvoltare narativă e deschisă (la fel cum orice e posibil într-o operă de Dali, adus în discuţie la un moment dat): de la moartea şi învierea unui personaj apărut din senin şi dispariţia bruscă a altuia ca şi cum nu ar fi existat vreodată şi ar fi fost o simplă proiecţie mentală a protagonistei jucate de Tilda Swinton, la bubuitura colosală pe care aceasta o aude din când în când, venită parcă dintr-o altă lume şi dintr-un alt timp.
Inutilitatea unei reduceri la sinopsis e dată în special de stilul atât de neconvenţional al lui Apichatpong Weerasethakul. Fiecare plan-secvenţă – iar cineastul lucrează mult cu asta – are o anume încărcătură, rezultată nu atât din durata sa lungă (importantă şi ea, pentru că induce o aşteptare, un suspans), cât din densitatea compoziţiei cadrului (mereu e ceva de admirat sau de descoperit în câte un colţ sau în profunzimea câmpului) şi din ţâşnirile de suprarealism, care se acumulează treptat până la un final apoteotic.
Regizorul thailandez nu se foloseşte de capriciile memoriei protagonistei sale, o scoţiană aflată temporar în Columbia, unde începe să sufere de un sindrom bizar, pentru a manipula spectatorul, deşi ne dăm seama treptat să suntem captivi în mintea acestei femei.
E vorba mai curând de un pretext pentru a sugera o viziune panteistă asupra lumii. Obiectele, toate fiinţele şi natura însăşi par străbătute de o forţă superioară. Starea de veghe e concurată de vis sau halucinaţie, până la indistincţie. Protagonista trăieşte amintirile altui personaj. Iar trecutul – atât cel recent, cât şi cel ancestral – prezentul şi viitorul (da, există şi o spectaculoasă secvenţă SF) sunt aduse împreună, într-un gest de abolire a graniţelor timpului.
Poate că, scrise aşa, temele spiritualiste cu care jonglează Apichatpong Weerasethakul par dintre cele mai banale. Însă cinemaul său, non-narativ, nu e în niciun moment direct şi explicativ, ci puternic senzorial şi vibrant.
La fel ca alte filme ale sale, şi „Memoria” e o invitaţie la contemplaţie şi o uşă deschisă spre un univers cinematografic hipnotic – poate că nu totul e clar şi uneori te mai rătăceşti, însă experienţa e unică prin intensitatea ei.
