Lansat pe platforma gratuită Cinepub, making-of-ul de 90 de minute la „Moartea domnului Lăzărescu” (2005) este important în primul rând pentru că dezvăluie ceva esenţial din felul de a lucra al lui Cristi Puiu, în special cu actorii şi cu operatorul, şi din concepţia sa despre cinema.
Un articol de Ionuţ Mareş|23 aprilie 2016
Când un making-of, adică acea specie de documentar brut filmat în timpul realizării unei pelicule, devine relevant şi pentru un public mai larg decât cel format din critici, specialişti sau aspiranţi în domeniu şi pasionaţii de cinema sau doar de un anume autor?
Bineînţeles, în primul rând când este vorba de un mare film şi de un cineast important. Este cazul making-of-ului la „Moartea domnului Lăzărescu”, filmul-cult al lui Cristi Puiu.
Un making-of filmat de Andreea Păduraru (trecută pe genericul de la „…Lăzărescu” drept asistent de regie), finalizat în 2009 şi disponibil acum şi pe platforma gratuită Cinepub.
Valoarea acestui documentar de 90 de minute montat, aşa cum mărturiseşte autoarea, în ordinea cronologică a realizării lui „…Lăzărescu” este dată nu atât de redarea atmosferei de pe „platoul de filmare”, cât de devoalarea felului de a lucra al lui Cristi Puiu, în special cu actorii şi cu operatorul.
Este un aspect esenţial, pentru că dă seamă despre tipul de cinema realist căruia regizorul i-a fost fidel de la începutul carierei sale şi despre mijloacele practice prin care încearcă să îl obţină.
Making-of-ul la „Moartea domnului Lăzărescu” este disponibil, de joi, pe Cinepub.ro, platformă online unde pot fi accesate gratuit şi în condiţii legale filme româneşti (noi sau vechi, scurtmetraje sau lungmetraje, documentare sau ficţiune), oferta fiind înnoită în fiecare săptămână. Click pe imagine pentru a vedea making-of-ul!
De pildă, cel mai tensionat moment dintre cele lăsate în making-of de Andreea Păduraru este o discuţie aprinsă în care Cristi Puiu îl ceartă pe operatorul Andrei Butică din cauză că acesta, care lucrează numai cu camera pe umăr, ar fi ratat o dublă nefilmându-l într-un anume moment pe Lăzărescu aşa cum i se ceruse.
Puiu îi reproşează un oarecare imobilism în acel fragment şi faptul că aparatul de filmat nu urmăreşte ceea ce spectatorul se presupune că ar fi curios, în mod firesc, să vadă.
„E convenţie de documentar”, îi reaminteşte cineastul tânărului operator, explicându-i în detaliu, la fel ca în alte câteva momente, de ce e important să îl filmeze într-un anume fel pe Lăzărescu, şi mai puţin personajele secundare din jurul acestuia.
Este un exemplu revelator despre concepţia lui Puiu despre un cinema cât mai realist, lipsit de afectare – aşa cum se arăta el în etapa realizării lui „…Lăzărescu”.
Preţioase sunt apoi şi discuţiile cu actorii, din timpul repetiţiilor sau al filmărilor propriu-zise.
Lui Florin Zamfirescu, interpretul unuia dintre medici, îi explică, de pildă, importanţa pauzelor între reproşurile pe care personajul său i le aruncă pacientului. La foarte tânărul pe atunci Bogdan Dumirache, în rolul unui medic rezident, insistă pe pronunţia într-un anume fel a unui cuvânt.
Lui Doru Ana, care îl joacă pe vecinul lui Lăzărescu, îi spune de ce nu trebuie să inverseze două cuvinte aparent banale într-o frază. Sau, dacă le inversează, să îl convingă de ce e mai bine aşa. Într-o discuţie cu tatăl său real, distribuit în rolul foarte scurt al unui bărbat venit cu soţia la spital, Cristi Puiu îi dă ca indicaţie să vorbească mai încet, nu ca şi cum ar face-o pentru microfon.
Aparent, sunt amănunte, dar importanţa lor se relevă în acea senzaţie de naturalism şi firesc pe care o degajă, în final, „Moartea domnului Lăzărescu”.
În plus, making-of-ul întăreşte imaginea că realizarea acestui film celebru a fost ca o şcoală de cinema. Nu doar pentru că lungmetrajul a fost un pilon al esteticii Noului Val, ci şi pentru că unii dintre cei care au lucrat la el au devenit apoi la rândul lor cineaşti.
Radu Jude, regizor secund al lui Cristi Puiu la „…Lăzărescu” şi responsabil, printre altele, cu coordonarea scenelor din spital cu mulţi figuranţi, a ajuns un foarte cunoscut cineast, care şi-a dezvoltat de-a lungul timpului propria voce – distinctă, însă nu desprinsă radical de cea a „mentorului”.
Ca secretară de platou o regăsim pe Ana Lungu, devenită ulterior şi ea regizoare, al cărei stil este direct influenţat de cel al lui Cristi Puiu.
Articol apărut şi pe blogul lui Ionuţ Mareş.
