CRONICĂ DE FILM Ce bizar şi paradoxal e totuşi faptul că un film ca „Days”, de Tsai Ming-liang, în care „nu se întâmplă nimic” poate fi atât de fascinant.
Un articol de Ionuţ Mareş|23 noiembrie 2021
Nu mai văzusem de câţiva ani un film de Tsai Ming-liang. Am avut o perioadă când am trecut prin titlurile lui importante, însă în ultimul timp am rupt legătura – nu am mai ţinut pasul cu experimentele lui recente în scurtmetraj şi documentar sau poate că nu am mai fost atât de curios.
Aşa că BIEFF (Bucharest International Experimental Film Festival) mi-a oferit ocazia să văd pe marele ecran cel mai nou lungmeraj al lui, „Days” (2020). De altfel, cred că e primul film al cineastului taiwanez de origine malaeziană pe care îl prind într-o sală de cinema (în fine, Sala Auditorium de la MNAR nu e chiar cinematograf, dar merge).
Cu siguranţă, aşa-numitul său „slow cinema” e puternic influenţat de o spiritualitate asiatică şi de o concepţie despre viaţă la care noi, europenii, avem acces mai greu. Sunt convins că, oricât de deschis aş fi, tot îmi scapă ceva din esenţa stilului său lent şi meditativ la un nivel extrem, apropiat de avangardă.
Însă dacă te laşi pe mâinile sale, satisfacţia de pe parcurs şi de la final e mare. Cel puţin aşa am simţit eu văzând acest film de puţin peste două ore, în care acţiunea maximă e un moment prelung de tandreţe, într-o cameră de hotel, între doi bărbaţi care nu se cunosc.
Dar ce întâlnire, cât să umple cu o amintire de neuitat două vieţi simple de oameni singuri!
Ce bizar şi paradoxal e totuşi faptul că un film în care „nu se întâmplă nimic” poate fi atât de fascinant. Nu trebuie decât să îţi controlezi atenţia şi voinţa, pentru a putea contempla solicitantele cadre secvenţă cu care lucrează Tsai Ming-liang.
Cineastul reuşeşte însă ceva extraordinar şi neaşteptat – prin durata lungă a scenelor, în care personajele sunt surprinse în cele mai banale acţiuni cotidiene, obiectele, oamenii şi gesturile lor intră parcă într-un fel de comuniune care devine cel mai important lucru din lume. Tot ce contează e această armonie.
Atunci când observi îndelung activităţile zilnice obişnuite (de la gătit la mersul pe stradă), cele care umplu vidul vieţilor noastre, a cărui conştientizare permanentă ne-ar împinge la disperare, acel moment de întâlnire sinceră cu cineva capătă o intensitate colosală şi ne ajută, cel puţin temporar, să mergem mai departe.
E lecţia pe care ne-o predă atât de meticulos şi de ne-didactic Tsai Ming-liang. Sau ideea cu care am plecat eu de la acest film dintr-o specie rară.
