CRONICĂ DE FILM Cu premiera mondială în secţiunea Forum, necompetiţională, a Festivalului de la Berlin, „Săptămâna Mare”, scris şi regizat de Andrei Cohn şi inspirat din nuvela „O făclie de Paşte” a lui I. L. Caragiale, este un film care gravitează în jurul unei întrebări fundamentale: Cum se ajunge ca un om să-i ia viaţa celui de lângă el?
Un articol de Ionuţ Mareş|18 februarie 2024
La cinci ani după „Arest”, filmul despre un arhitect bătut şi în cele din urmă ucis de un deţinut de drept comun, folosit ca torţionar de Securitate, în arestul Miliţiei în anii `80, regizorul Andrei Cohn revine cu „Săptămâna Mare”, cu un scenariu inspirat din nuvela „O făclie de Paşte” a lui Ion Luca Caragiale, faţă de care adoptă o schimbare majoră în final, ce ar putea stârni controverse.
Tot o incursiune în istorie, de această dată în momentul trecerii de la secolul al XIX-lea la secolul al XX-lea. Şi tot o radiografie meticuloasă, lentă şi solicitantă a relaţiilor de putere şi a jocurilor de dominaţie dintre oameni, dar mai ales a alunecării în omor.
Cum se ajunge în situația ca cineva să-i ia viaţa celui de lângă el (şi, implicit, unde e trasată graniţa dintre victimă şi călău, dintre asupritor şi asuprit, într-un context social de tensiuni interetnice şi interreligioase mocnite)? Este întrebarea fundamentală în jurul căreia gravitează filmul şi care avea să capete amploare şi să domine însângeratul secol trecut, perioada atâtor crime, cu prelungiri până în prezent.
De altfel, „Săptămâna Mare”, despre un hangiu evreu de la sat, Leiba (Doru Bem), care, sub privirile neputincioase ale soţiei sale Sura (Nicoleta Lefter), intră în conflict în Săptămâna Mare cu argatul său, Gheorghe (Ciprian Chiricheş), se lasă interpretat nu doar ca un comentariu asupra dinamicii sociale şi a ideilor periculoase ale vremii (revelate prin prisma interacțiunilor dintr-un han de la marginea unui sat românesc). Dar poate fi văzut mai ales ca un prolog al exploziei de antisemitism şi de orori de peste nişte ani (în fond, copiii din finalul apăsat metaforic al filmului, care îl aleargă şi îl bat pe băiatul lui Leiba, vor deveni maturii de mai târziu).
Conştient de capcanele reconstituirii istorice (livrescul dialogurilor, caracterul ilustrativ al imaginilor, o anume calofilie), mai ales în cazul unui film cu buget mic în raport cu marile producţii, Andrei Cohn alege o abordare mult mai realistă, care face ca povestea să se simtă neaşteptat de actuală, contemporană.
Personajele vorbesc şi se comportă firesc, fără gesturi artificiale (un plus pentru jocul neafectat al actorilor), scenografia nu iese în evidenţă, ba chiar e una minimalist-discretă, imaginea pare uşor desaturată, chiar rece (şi e color, nu alb-negru), iar regia evită să atragă atenţia asupra sa (nu avem nici cadre foarte lungi, nici plan-contraplan pe fiecare schimb de replici, ci un amestec adaptat la mizanscena din fiecare spaţiu).
Sigur că, la fel ca „Arest”, şi „Săptămâna Mare” are o anume seriozitate şi o gravitate, date de subiect şi de opţiunile stilistice, care îl fac să se simtă impunător, chiar intimidant, şi pe alocuri lipsit de supleţe (tensiunea tot creşte, însă fără a fi însoţită mereu de suspans, iar odată înţeleasă direcţia narativă, interesul poate oscila). În acelaşi timp, are o rigoare formală şi o îndrăzneală tematică (în special prin abordarea unui subiect fierbinte) care îl fac demn de luat în seamă, îl plasează printre filmele româneşti importante ale acestui an şi confirmă poziţia lui Andrei Cohn de cineast cu o voce singulară.
