Fragmente esenţiale dintr-o carte-monument „Balcanii. De la sfârşitul Bizanţului până azi”, de Mark Mazower (profesor de istorie la Columbia University).
Un articol de Andrei Crăciun|27 februarie 2020
Cartea, tradusă din limba engleză de Tudor Călin Zarojanu, a fost publicată la editura Humanitas în anul 2019. Parcurgând acest volum excepțional despre istoria Balcanilor înțelegem mai bine cum am ajuns noi astăzi aici, ce se întâmplă cu noi acum, ba chiar și ce poate urma.
BALCANICII ȘI LUMEA LOR SĂLBATICĂ, FĂRĂ LEGI
De la bun început, noțiunea de “Balcani” a fost mai mult decât un concept geografic (n. r. – în acest sens, cultural, teritoriul carpato-danubiano-pontic este balcanic). Termenul, spre deosebire de precursorii lui, era încărcat de conotații negative – violență, sălbăticie, primitivism – într-o măsură pentru care e greu de găsit un echivalent. “De ce e ‘Europa sălbatică’?” se întreba jurnalistul Harry de Windt în cartea sa cu același titlu din 1907. „Pentru că… termenul descrie cu acuratețe țările sălbatice, lipsite de legi, dintre Adriatica și Marea Neagră.” Asimilând regiunea unei istorii de revoltă și răzbunare care mergea cu aproape un secol în urmă, culminând după 1900 cu bombardamentele teroriste ale Organizației Revoluționare Macedonene, cu regicidul sârbesc din 1903 și cu masacrele executate pe scară largă de toate părțile implicate în Războaiele Balcanice, Europa s-a grăbit să o asocieze cu violența și vărsarea de sânge. Un alt deceniu de lupte – terminate în 1922 cu înfrângerea grecilor de către turci în Asia Mică și cu schimbul forțat de populație, de aproape două milioane de refugiați – nu putea schimba această imagine. E adevărat, balcanicii se guvernau singuri, așa cum își doriseră mulți susținători ai lor din Vest. Dar care era rezultatul? O panoplie de state, mici, neviabile, mereu în conflict, intolerante la nivel intern.
BALCANICII ȘI DRUMURILE
Moștenind de la romani o bogată rețea de drumuri private, interregionale, autoritățile otomane dezvoltaseră un serviciu poștal eficient printr-o rețea de hanuri, caravanseraiuri și popasuri care le permitea curierilor tătari să găsească cai odihniți la fiecare câteva ore și găzduire peste noapte, când era necesar. Cu toate acestea, în secolul al XVIII-lea sistemul s-a confruntat cu mari dificultăți; existau întârzieri și nu mai erau destui cai. Totuși, în 1841 funcționa destul de bine cât să impresioneze un călător străin, fiind considerat “probabil singurul serviciu rezonabil organizat care există în țara asta”. Pe la mijlocul secolului al XIX-lea, drumurile erau atât de prăpădite, încât unii observatori au identificat o politică deliberată a autorităților turce de a le menține astfel. “Este o idee preferată de principii barbari”, susține un scriitor, “potrivit căreia aceste drumuri proaste se adaugă puterii naturale a stăpânirii lor”. Sătenii de la munte își aveau propriile interese legate de drumurile proaste, căci ele îngreunau colectarea taxelor de către autorități. .
BALCANICII ȘI MIGRAȚIA
Nu trebuie să privim prea departe în istorie ca să înțelegem felul în care migrația a modelat fondul etnic al Balcanilor. Numai în secolul XX s-au mutat sau au fost mutate dintr-o țară în alta milioane de oameni. În perioada postbelică, numeroși muncitori greci și iugoslavi s-au stabilit în Australia, SUA și Europa de Vest, în căutare de slujbe; în anii 1990, noi valuri de oameni căutând de lucru ori fugind de război au completat cel ma nou capitol al unei istorii care se scrie de milenii. Și totuși, în ciuda acestor fluxuri și refulxuri constante, structura etnografică de bază a peninsulei s-a stabilizat încă din secolul al VII-lea d.Cr. 
Viața în provinciile romane de la sud de Dunăre fusese anterior perturbată de incursiunile triburilor germanice și de către huni. Dar aceste invazii, deși frecvente și deseori nimicitoare, au fost scurte și s-au terminat de obicei cu plecare invadatorilor. Impactul triburilor slave a fost însă cu totul diferit: de-a lungul a circa 200 de ani, acestea s-au stabilit aici constant, în număr mare, lucrând pământul și păscându-și turmele de-a lungul și de-a latul peninsulei, până în sud, în Pelopones. Sosirea lor în Balcani a marcat sfârșitul vechii lumi și a ridicat un zid între jumătatea de vest și cea de est a Imperiului Roman, fapt ce avea să contribuie la scindarea dintre catolicism și ortodoxia estică.
BALCANICII, MOAȘTELE ȘI MOLIMELE
Molimele, secetele, inundațiile, cutremurele de pământ, pirații, războaiele și incendiile – toate cataclismele și primejdiile vieții în Balcanii otomani – impuneau respect față de puterile cerești, față de înțelepciunea și cunoștințele despre divinitate în rândul oamenilor, iar toate acestea traversau granițele religioase. Anumiți sfinți, de pildă, erau recunoscuți drept protectori ai unor orașe; puterea lor de a îndepărta pericolele era recunoscută atât de creștini, cât și de musulmani. (…) O altă invazie de lăcuste „precum un nor negru prin care razele soarelui reușeau cu greu să străbată” – a fost oprită în Cipru, folosindu-se mâna dreaptă a Sfântului Mihail, din nou spre ușurarea generală. Se considera că musulmanii, ca și creștinii, recunoșteau semnele sfințeniei – aroma dulce, „de nedescris”, emanând din corp, strălucirea nepământească, cadavrul care nu se descompune atunci când era executat un martir al ortodoxiei.
MAREA ȘANSĂ A PRINCIPATELOR DUNĂRENE
Principatele Dunărene ale Valahiei și Moldovei – viitoarea Românie – cuprindeau o țărănime grozav de sărăcită, vorbitoare de română, condusă de o clasă de boieri autohtoni, mari proprietari de pământuri, și guvernată de principi greci care datorau supunere sultanului. Asaltate de turci și ruși în cea mai mare parte a secolului al XVIII-lea, au reprezentat cele mai importante exemple de provincii autonome care ocupau o poziție intermediară între încorporarea totală în Imperiu și independență. După eșecul revoltei grecești din 1821, declinul puterii fanariote a făcut ca principii să fie aleși dintre boierii români, un pas important spre crearea unei elite conducătoare autohtone. Înalta Poartă a fost obligată la 1825 să accepte această schimbare din cauza presiunilor rusești. În 1828, după o campanie care i-a adus armatele la trei zile de marș de Constantinopol, Rusia și-a impus conducerea militară, deși provinciile – la fel ca Serbia – au rămas sub autoritatea sultanului. Conform articolului 5 al Tratatului de la Adrianopol, care a consfințit pacea, Principatele trebuiau “să se bucure de exercițiul liber al credinței lor, o siguranță deplină, un guvern național independent și libertatea comerțului”.
CE VIITOR LUMINOS LI SE ARATĂ BALCANICILOR
În timpul Războiului Rece, o revoluție socială și economică a transformat Balcanii. Schimbarea radicală spre o societate industrială – și apoi postindustrială – a adus modificări fundamentale vieții de zi cu zi și noi provocări pentru elitele politice. Sfârșitul Războiului Rece a permis Balcanilor să fie parte a unei Europe diferite, ale cărei valori sunt înscrise în instituții internaționale de referință: Uniunea Europeană, NATO și OSCE, de pildă. De asemenea, le-a transformat geopolitic, de vreme ce se află acum în centrul unei piețe mult mai extinse, care include Marea Neagră, fosta Uniune Sovietică și Asia Centrală, oferind oportunități de afaceri pe o arie mai vastă ca oricând de la căderea Imperiului Otoman încoace. Cu alte cuvinte, problemele și perspectivele pentru Europa de Sud-Est, astăzi, nu mai aparțin trecutului, ci sunt dileme familiare, într-o formă sau alta, majorității țărilor europene: cum să împace modelele vechi de asigurare a bunăstării cu presiunea concurențială a capitalismului global; cum să asigure energie accesibilă, protejând, în același timp, mediul înconjurător; cum să prevină declinul total al stilului de viață rural și să construiască economii prospere care să reducă tentațiile crimei organizate, permițând democrației să înflorească. Poate că înțelegerea istoriei regiunii va pregăti terenul pentru cântărirea posibilităților care îi stau înainte.
Molimele, secetele, inundațiile, cutremurele de pământ, pirații, războaiele și incendiile – toate cataclismele și primejdiile vieții în Balcanii otomani – impuneau respect față de puterile cerești, față de înțelepciunea și cunoștințele despre divinitate în rândul oamenilor, iar toate acestea traversau granițele religioase.
