Borangic
https://www.ziarulmetropolis.ro/borangic/

Moto: „Nu se termină niciodată, fiule, nu se mai termină…”

Un articol de Christian Crăciun|15 Mai 2018

Sub acest semn, cheie textuală de înțelegere, așez romanul de față, Noapte americană. Mai întâi să spun că Andreea Nanu este una dintre cele mai puternice energii epice ivite în literatura noastră în ultimii ani. A debutat șocant în 2014 cu o masivă tetralogie a anotimpurilor, de peste două mii de pagini, urmată într-o anuitate respectuoasă de o carte de amintiri, de restituire a familiei ca memorie (Cartea cuvintelor chivot), un alt roman proustian despre dragoste și comunicare (Scrisoare pentru Ida) și acum ne propune un roman mai apăsat social, dar cu aceeași scriitură delicată. Și aici explic titlul sub care am așezat această prezentare: imaginea perdelelor de borangic apare la un moment dat în roman, fără însă a căpăta o importanță accentuată, fără a fi propriu-zis un laitmotiv. Mi se pare, însă, una dintre acele fantasme ascunse care domină invizibil oricare sub-text literar. Delicatețe, frumusețe, paradoxală rezistență, melancolie, trecut pierdut, legănare în adierea cea mai blândă și greu sesizabilă, sunt tot atâtea conotații ale cuvântului care filigranează stilul autoarei. Pare ea însăși, precum personajul principal, în căutarea unor perdele sau eșarfe de borangic (pe bună dreptate colegii regizorului Anton Silvestri nici nu mai știu ce înseamnă cuvântul) care să-i învăluie stilul.

Tetralogia AnoTimpurilor era și una a artelor: muzica, pictura, literatura, dansul, teatrul, arta parfumurilor sau a bijuteriilor erau cu toatele invocate într-un estetism care ar fi o temă de analiză aparte. În romanul de față vine rândul filmului (titlul trimite nu întâmplător la pelicula cunoscută a lui Truffaut) în ideea că viața e film și filmul e viață. Personajul principal este un regizor ratat, Anton Silvestri, căruia un fost coleg misterios descins ca un deus ex machina (la propriu, coboară dintr-o mașină luxoasă și dispare imediat, ca într-un film de duzină) îi oferă un Scenariu și suma de bani necesară turnării marelui film. Care este filmul propriei vieți și a câtorva altor „actori”. Romanul (fiecare capitol începe cu indicațiile de turnare a scenei respective) este povestea acestui film, făcut într-un sat „uitat de lume”, Bogdănești, și care face să reînvie simultan istoria mare (războiul, colectivizarea) și istoria mică a câtorva dintre personaje, în primul rând Silvestri, supus unui dureros și revelator proces de anamneză. Redescoperindu-și rădăcinile și sensul. Metafora constitutivă este clară: „viața ne filmează”, cum spune cineva întrebându-se metafizic și teologic cine scrie scenariul. „…cineva ține cu tot dinadinsul ca toamna asta să fie redată ca atare, ceas cu ceas, minut după minut”. „Încerc să captez o viață pe film, dar în tot timpul acesta, altcineva ne vânează pe noi”. Nu este, totuși, un roman psihologic, mai degrabă unul parabolic și fantastic, în care personajele vin și trec precum „umbre pe pânza/ecranul/ vremii”. Un roman expresionist, mític, stihial în care terifiantul istoriei coboară prin  capilare în rădăcini fabuloase. Așa apar personajul Moșul, țăranul refuzând să-și dea pământul la colectiv, dar și subtilul Hans Glauk, avatar al lui Herr Himmel. Neamțul rămas prin aceste locuri, cel care preia, în ultima parte, rolul central în acțiune, deschizând un nou fir epic al poveștii numite război și urmări.

Christian Crăciun

„Sunt specialist în noapte” spune Anton Silvestri. Procedeul tehnic desemnat de titlul romanului înseamnă a filma ziua dând iluzia de întuneric. Dar „o iluzie este o metaforă”, cum spune Luchi, copilul minune, simbolul Fiului. Luchi aduce în roman o interesantă complicație narativă, o altă percepție, un alt ochi; dintr-un personaj episodic în scenariu, el devine unul dintre personajele principale în roman, din momentul în care primește în dar o cameră cu care filmează filmarea. Un mise en abyme care adâncește perspectivele. Deschide viitorul într-o lume muribundă. Altfel, el este un salvator: al miraculoasei păsări vânată de toți, Regina, dar și al lumii scufundate în non-istorie. Împreună cu maica lui, cu numele straniu și edificator: Epifania. Femeie care primește încă de la început vestea morții bărbatului, înjunghiat pe undeva prin Italia, unde era plecat la muncă. Prezență halucinantă, oraculară, femeia pare cel mai puternic personaj al romanului. La fel, încărcată de energii atavice, expresioniste. „Ai venit aici tot ca să-ți înșeli moartea”, îi deslușește ea destinul regizorului. Pentru că nu ai „unde să te adăpostești de trecut”, nu rămâne decât să-l scoți (psihanalitic?) la suprafață, terapeutic, soteriologic. Cred că tocmai asta caută acești oameni (Silvestri, John, Lia, Glauk, Epifania, moș Gheorghe): salvarea prin recuperarea trecutului. Sau, cum spune încă din primele pagini îngerul-care-aduce-scenariul, „Ei bătrâne, acum a venit vremea să dai la pace cu trecutul”. Spațiul acțiunii nu este numai satul natal al regizorului, de nerecunoscut, depopulat, scos din rosturi, muribund, putred ca lucrurile găsite prin casele vechi. Este și balta, ochi al infernalului, unde se petrec vechi crime iar azi bântuie anonimi braconieri, dar, în bună antinomie simbolică, și spațiul care adăpostește pasărea măiastră cu ouă de aur.

Încă și mai complicat este cronotopul romanului. Pare că o forță geologică enormă a „comprimat” straturile temporale, cel puțin trei: războiul (avem trimiteri și mai în urmă, la Primul), colectivizarea, prezentul post-revoluționar. Folosesc cuvântul din urmă în sensul în care este explicat în roman. Crime, torturi, moarte, foarte multă moarte, un fel de putrezire care pătrunde treptat în oameni și lucruri, sau un vierme al pământului care le roade încet, încet rădăcinile, iar la suprafață nu vezi decât cum merii sau oamenii sau casele se usucă. „Credea că o să-i vindece merii. Dar paradisul nu mai poate fi salvat”. Sigur că textul e autoreferențial, își teoretizează permanent starea. Ca și în ciclul AnoTimpurilor, autoarea este interesată de binomul artă – realitate, de felul în care cei doi poli ajung să comunice și să se confunde. Și, ca în Marquez, la un moment dat Textul ajunge să „scrie” el însuși realitatea, să o anticipeze, să o tragă după el, să o creeze. „Da, mă tem tot mai mult că o să mă ajungă din urmă sfârșitul filmului, secvența finală, fără ca eu să fi dat de capăt poveștii ăsteia atât de încurcate”. Nu întâmplător, după atâția „Motor” din scenariul primit (dar care, atenție, este incomplet!) lipsește fatalul „End”. Sau, dacă vreți, în spiritul timpurilor evocate, „Koneț Filma”. Iar finalul romanului este deschis. Tot ca o continuitate cu tetralogia, este și obsesia paseistă (cuvânt de laudă din punctul meu de vedere) unei alte lumi, în care „oamenii erau altfel pe atunci. Trăiau cu rosturi./…/Și azi trebuie să beau ca să rămân treaz. Altfel nu pot” (vorbește moş Gheorghe). Pentru ca luciditatea mítică (sic!) să evalueze exact impactul dezastrului: „De colectiv nu te mai dezveți”. „Tragi clopotele cu filmul acesta pentru o lume care a murit de mult”. „Deși nu cred să existe ceva mai sălbatic decât gândurile”. „Când moare apa e și satul pe ducă”. Nu contează cui aparțin aceste vorbe, ele nu au rol de identificare, sunt ale unei înțelepciuni care este dincolo de indivizi (tocmai ea fiind, poate, marca esențială a acestei lumi prohodite în film). Ca și actorii din film, personajele din „realitatea romanului” rostesc fraze care țin de Marele Scenariu, nu au drept de proprietate asupra lor.

Imaginea, firește, fiind vorba de film, este mai importantă decât cuvintele. „Înainte, înapoi, atâta poate să facă o cameră de filmat. Dar memoria e un de jur împrejur, mintea se zbate ca într-o cochilie de melc… Aud ecoul mării, ca în copilărie…Vuietul apelor sau al tâmplelor…e prea aproape…mult prea aproape”. Iar vizualul e iconic: „Se spune că dincolo de sălcii era o biserică…și un cot al satului…cu oameni mai dintr-o bucată, cotul răzvrătiților, le zicea. I-au încuiat în biserică și le-au dat foc. Au ars într-o singură noapte, de la om până la animal. Nopți la rând nici luna n-a mai ieșit din nori de groază, mirosea numai a hoit și-a sânge amestecat cu cenușă… Și nea Silvestru tot trăgea clopotul, săracul, pentru o lume care nici măcar nu mai exista…”. „Anton Silvestri spune acțiune. Fata traversează linia imaginară și devine Eleonora. Un bărbat și o femeie, într-o gară pustie, își transformă singurătatea în teatru”. Tonul, cum se vede, este poetic și oracular, încercând să transpună narativ grozăvia celor întâmplate, dar și structura de adâncime a unei istorii care se actualizează pe măsură ce este povestită.

Există, ca în toate romanele de până acum ale Andreei Nanu, și tema obsedantă a creației. „Ziua” și „noaptea” sunt, se știe, elementele dintâi prin care ne-a vorbit Creatorul. A le inversa, a lumina noaptea și a întuneca, după plac, ziua, sunt atributele creatorului secund care este artistul. „Noaptea americană” este un truc cinematografic, una dintre nenumăratele iluzii ale fabricii de iluzii. Și tocmai prin această iluzie, prin invocatul înger zburând invers al lui Paul Klee, Angelus Novus, sau figura tutelară a Moșului – prezență mărturisitoare din altă lume și din lumea cealaltă – realitatea plină de cruzimi a istoriei unui secol neîndurător capătă greutate. Textul dă impresia densității, tocmai prin ritmul neașteptat de alert (montajul?) al scenelor și alternanța planurilor temporale. Lentoarea hipnotică din precedentele romane se schimbă aici în sincoparea „scenelor” despărțite de acel scurt moment de întuneric specific filmului. Motivul obsedant al zborului ține tot de acest impuls al eliberării, atât de dureros resimțit de mai toate personajele.

„Personajele…suntem noi. Filmul e despre noi. Am fost aleși ca martori ai unei lumi care se duce ca cenușa pe apa sâmbetei, nu vezi?” Personajele au în comun un fel de retractilitate, de vulnerabilitate prin care își asumă timpul. Nu numai Epifania, femeia tragică, erou cu atât mai sesizant cu cât este lăsat în planul secund al tabloului, de unde capătă pentru cititor și mai multă pregnanță. Refuzând, ca orice Antigonă, plângerea și expunerea viscerelor sufletului. „Ca și cum cineva bolnav s-ar distra forând în măruntaiele vieții noastre. Să ne arate cât de goale sunt, cât de irosite”. Filmându-și trecutul, Anton Silvestri își ordonează viața, cu haosul biografic inerent și, implicit, a tuturor oamenilor cu care vine în contact. Lucrând cu lumina, pune peste lucruri aerul de borangic al veșniciei. Căci: „De la facerea lumii și până acum omul tot mai așteaptă să fie salvat”.

Celor mai norocoși dintre muritori, îngerul le vine uneori la poartă și le aduce în dar scenariul filmului care este propria lor viață, cu toate rădăcinile ei din trecut. Cu condiția să-l vizualizeze într-un fel și să-l ducă până la capăt. Andreea Nanu este printre acești norocoși.

Christian Crăciun

Fragment din romanul Noapte americană, de Andreea Nanu (în pregătire la editura EIKON)

„Noaptea mea americană…Aproape că ai putea s-o iei drept una adevărată, dar ceva tot lipsește: stelele. Filtrul oferă un singur lucru: obscuritatea. Stelele însă… sunt cu totul altceva. Semn că nu poți răpi nopții adevărata ei splendoare… Da, o noapte fără astre, e tot ce pot să fac. Cam la asta se reduce viața mea.… Noaptea mea, iluzia mea…Iluzia nu e totuna cu minciuna, îmi spuneam adeseori, ca să mă încurajez. Uneori „iluzia” poate fi transfigurată, prin artă. E un mijloc către ceva mai înalt… Să spui oamenilor adevărul, adevărul, înțelegi?

Rec…Recording… Cerul se limpezește, zgomotele se estompează, o lumină călduță, ca de ieșire din vis, scaldă drumul de praf pe care coboară Anton Silvestri, lăsând în urmă mlaștina și platoul de filmare. Filtrele singure au rămas înfipte pe catalige, ca niște cocostârci rătăciți la malul apei. Ce mai noapte americană. Dacă nu se stricau filtrele, nici că m-aș fi deşteptat… Pentru ce să vină americanii? De la facerea lumii și pân-acu, omul tot mai așteaptă să fie salvat. Și deodată, filtrele se defectează, te trezești la realitate, rămâi cu ochii în soare. Istoria își scrie singură scenariul, își interpretează perfect rolul, n-are nevoie de indicații regizorale, nici de decoruri, nici de filtre. Ne furăm căciula singuri. Omul are nevoie de iluzii. Cinematografia e o artă a supraviețuirii. Am aflat pe pielea mea prețul pe care mi l-a cerut în schimbul succesului. Altă mistificare. Ce noapte mi-a fost viața… Câte filtre, câte așteptări false… Ce înseamnă să aștepți o salvare care nu mai vine? M-am lăudat ca profesionist al nopții americane. De fapt, m-am specializat în a-mi privi viața printr-un filtru convenabil. Să te specializezi în iluzie…dar și să riști, să dai la o parte lentilele fumurii, pentru a te salva… Umbrele lucrurilor se alungeau tot mai mult, împletindu-se, îmbrățișându-l ca în hora din sat, într-o zi de sărbătoare.

Da…ziua în care intrase când pășise aici, în sfânta sfintelor, nu se mai termina. Se așeză pe marginea patului, se privi din cap până-n picioare, mirat, ca atunci când era copil și nu putea să înțeleagă exact cine era și ce căuta el acolo. Anton Silvestri, al lui Silvestru ăl bătrân, de la podul Oituzului… Deschise camera, butonul roșu se aprinse și pe colțul din stânga, semnalul așteptat: recording… recording… Da, nimic nu trebuia să se piardă, fărâmele vieților încuibate în chiler trebuiau adunate cu grijă ca miriadele în potir pe sfânta masă… Cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste să vă apropiați… Spera ca într-o zi să-și plimbe fiul prin această lume care i se topea sub ochi, ca atunci când sufli lumânările dintr-un tort; să-l împărtășească din înțelesurile lumii de ieri. Sașa murise. El însă trăia; Luchi, ca prin minune, fusese salvat. Da, poate ceva din paradisul pierdut putea fi răscumpărat. Înregistra…își amintea… Ridică ochiul roșu al camerei plimbându-l prin dreptul relicvelor, al lucrurilor care încă palpitau în noaptea înmiresmată, ca niște odoare de preț. Le privea atent, rând pe rând, încercând să îmbie la vorbă chipurile topite în resturile de țesături, de oale și străchini, alunecând ca într-un pântece atemporal pe gâtul negru de funingine al sobei: unde sunteți?… unde sunteți? … unde sunteți?”

Andreea Nanu (n. 1981) a debutat cu romanul Ziua cea mai albă (ed. Eikon, 2014), nominalizat la concursul de debut literar Humanitas – UniCredit. În 2016, la Târgul de carte Gaudeamus, a lansat ediția a doua a tetralogiei AnoTimpurilor, îngrijită de editura EIKON. Romanele Ziua cea mai albă (Iarna), Numele ei era Uitare (Primăvara), Insula Melc (Vara) și Timpul splendorii (Toamna) sunt o călătorie caleidoscopică în imaginile poetice ale anotimpurilor, ghidată de jocul memoriei, dialogul artelor şi nobleţea poveştii.

În 2015, Andreea Nanu a lansat un volum de proză scurtă cu caracter autobiografic, Cartea cuvintelor chivot, prefaţat de criticul Alex. Ştefănescu, iar în 2017 a lansat romanul Scrisoare pentru Ida. Autoarea a studiat ştiinţele politice la Universităţile din Bucureşti şi Bologna şi la Institutul de Studii Politice din Rennes, Franţa. Scrie cronică de teatru şi film şi este autoarea  rubricii  teatrale de radio Cum vă place.

Romanul Noapte americană va fi lansat la Bookfest, pe 1 iunie, la orele 17.00, la standul editurii Eikon. Alături de autoare vor vorbi: Christian Crăciun, Teodora Stanciu şi Daniel Constantinescu.

25
/05
/18

Joi, 31 mai 2018, ora 19:00, la Apollo 111 Teatrul, are loc ceremonia de decernare a Premiului IOCAN pentru proză scurtă, ediția I. Evenimentul se desfășoară în prezența nominalizaților, autorilor Iocan (scriitori, fotografi, traducători) și a membrilor juriului, precum și a cititorilor de proză scurtă, se deschide și se închide cu un concert Adam's Nest.

24
/05
/18

Mihail Vakulovski este un extraordinar scriitor, traducător din limba rusă și, nu în ultimul rând, unul dintre cei mai iubiți librari din România. Are un doctorat în literatură. Originar din Basarabia, Mihail Vakulovski este stabilit la Brașov. Alegerile sale pentru lecturile lunii: Harms, Sorokin, Prilepin.

23
/05
/18

Scriitorul Mircea Cărtărescu numeşte moartea autorului american Philip Roth „încă una dintre catastrofele prin care trece literatura azi” şi spune că nu numai cărţile contează, ci şi prezenţa fizică a scriitorilor. Philip Roth, premiat de patru ori cu Man Booker International Prize și o dată cu Pulitzer, a murit marţi, la vârsta de 85 de ani.

23
/05
/18

Philip Roth, laureat al premiului Pulitzer în anul 1998 şi câştigător a numeroase premii literare, s-a stins din viață, marţi noapte, la vârsta de 85 de ani. Autor a peste 31 de romane, Roth a fost printre marii scriitori care nu au primit niciodată un premiu Nobel pentru literatură.

20
/05
/18

Luni, 21 mai, la Librăria Humanitas de la Cișmigiu, la ora 19.00, va avea loc lansarea romanului „Șarpele din Essex”, de Sarah Perry, apărut în colecția Babel, a Editurii Nemira, un roman despre pasiune, prietenie și forța hipnotică a ideilor, bestseller și câștigător a numeroase premii, printre care cartea anului la Waterstones în 2016 și cartea anului la British Book Awards în 2017.

20
/05
/18

Scriitorul libanez Elias Khoury, unul dintre cei mai importanți autori contemporani de limbă arabă, se va afla la București în perioada 30 mai-2 iunie 2018, cu prilejul lansării romanului „Copiii ghetoului. Numele meu este Adam”, apărut de curând în colecția „Biblioteca Polirom”.

18
/05
/18

Cartea „Ion Vinea, un scriitor între lumi și istorii”, de Sanda Cordoș, a fost publicată la Editura Școala Ardeleană, în Cluj-Napoca, în anul 2017.

18
/05
/18

Teatrul Metropolis si Asociația Italienilor din România – RO.AS.IT. vă invită astăzi, 18 mai, de la ora 18.45, la lansarea cărții „Măria Sa Actorul. Exerciții de admirație” de Eugen Comarnescu, ediție alcătuită de Gabriela Tarabega Comarnescu. Evenimentul va avea loc în Sala „Olga Tudorache” a Teatrului Metropolis, din str. Mihai Eminescu nr. 89, București.

16
/05
/18

INTERVIU Corina Oproae este din Ardeal, dar locuiește de douăzeci de ani în Barcelona. Scrie poezie în limba spaniolă. Și va fi pe scena Festivalului Internațional de Poezie de la București. Joi, 17 mai, de la orele 18.00, în Aula Bibliotecii Centrale Universitare „Carol I”, pe Calea Victoriei, la numărul 88.

15
/05
/18

Pasionații de literatură sunt așteptați în această seară, de la ora 19.00, la Librăria Humanitas, unde António Lobo Antunes, cel mai important scriitor portughez contemporan, își va lansa romanul “Pe râurile ce duc...”, recent apărut în traducerea lui Dinu Flămând în colectia „Raftul Denisei“, coordonată de Denisa Comănescu.

15
/05
/18

Moto: „Nu se termină niciodată, fiule, nu se mai termină…”

10
/05
/18

Volumul „GIGI CĂCIULEANU – Omul Dans”, de Ludmila Patlanjoglu, lansat zilele trecute, este o carte-album în trei versiuni - română, franceză, engleză, o călătorie în viaţa unui creator cu un bookpress impresionant.

09
/05
/18

Se împlinesc, astăzi, 100 de ani de la moartea unuia dintre cei mai cunoscuți poeți români, prilej pentru a vă oferi un mănunchi de... curiozități (esențiale) despre autorul poeziei El Zorab.

Page 1 of 7912345...102030...Last »