Demonii lui Lars von Trier
https://www.ziarulmetropolis.ro/demonii-lui-lars-von-trier/

CRONICĂ DE FILM În cel mai nou lungmetraj al său, „The House That Jack Built” (2018), cu care şi-a făcut revenirea la Cannes (în afara competiţiei), danezul Lars von Trier se pune în mintea un criminal în serie. Rezultatul: un film teribil de ambiţios, deopotrivă amuzant, grav şi inconfortabil.

Un articol de Ionuţ Mareş|19 Decembrie 2018

În ciuda gravității lor, mai toate filmele lui Lars von Trier au fost străbătute de un comic întunecat, uneori mai pronunțat, alteori mai discret.

Nici cel mai recent film al său, „The House That Jack Built” (2018), nu face excepție. Și asta chiar dacă are ca protagonist un asasin în serie (un arhitect aspirant care nu poate fi mai mult decât un inginer), jucat cu subtilitate de actorul american Matt Dillon.

De fapt, comicul – mai vizibil la început și mai șters spre final – pare cea mai potrivită convenție pentru a reflecta, fără a fi acuzat de autocomplezență, asupra răului profund și inexplicabil din natura umană, cum încearcă cineastul danez. Este, de altfel, una din temele majore care definesc filmografia sa întinsă deja pe mai mult de patru decenii.

Se creează o distanță care atenuază șocul pe care crimele îl pot provoca și care funcționează ca o invitație la o receptare critică (deși asasinul își privește omorurile ca opere de artă, nouă, spectatorilor, ni se sugerează permanent ideea că avem de-a face cu o construcție artificială).

Și se evită astfel imersiunea facilă în mintea unui criminal, așa cum propun filmele de gen, pe care Lars von Trier le parodiază, nu fără admirație, arătând în același timp că le stăpânește foarte bine mărcile (comicul este doar suprafața, pentru că în profunzime asasinatele sunt terifiante, unele chiar prin caracterul lor explicit).

Semnalul este dat încă de la început, când din off ni se spune că vom vedea cinci dintre multele crime comise de protagonistul psihopat, alese aleatoriu (deși primele patru au ca victime femei portretizate mai degrabă ca fiind naive) și numite, eufemistic, „incidente” sau „întâmplări” („incident” în engleză).

Cele cinci părți, plasate, după toate detaliile, undeva în America rurală a anilor `70 (din nou obsesia lui Lars von Trier pentru America, pe care aici o reconstituie în Suedia și Danemarca), sunt precedate și însoțite, pe coloana sonoră, de un dialog ce pare o confesiune a lui Jack în fața unui anume Verge (Bruno Ganz), pe care îl vom descoperi în final, odată cu coborârea, la propriu, în Iad a celor doi.

Evident, aluziile sunt la Virgiliu, „Divina Comedie” și drumul prin Infern imaginat de Dante, trecând și prin pictură – de pildă, prin reproducerea celebrului tablou al lui Eugène Delacroix cu aceeași temă.

Însă până la acest ultim episod grandios, apoteotic, redat într-un stil suprarealist extravagant, care frizează deopotrivă kitsch-ul și sublimul și pe care numai un cineast ca Lars Von Trier l-ar fi putut imagina, filmul împrumută aceeași estetică hiper-realistă consacrată de danez – „lumină iernatică, camera mișcată, montaj sacadat și culori șterse” (cum exact o descrie criticul Joachim Lepastier în cronica sa din revista „Cahiers du Cinéma”).

În prima parte, tonul este unul îngroșat, aproape caricatural – Jack oprește camioneta pe o șosea în pădure, pentru a ajuta o femeie (Uma Thurman) rămasă cu mașina în pană și cu cricul rupt. Insistența femeii (și a camerei de filmat) asupra cricului ca potențial instrument al crimei, dar și asupra posibilității ca Jack să fie într-adevăr un criminal în serie, transformă episodul într-o farsă, dar una sângeroasă.

În a doua întâmplare, Jack suferă de tulburare obsesiv-compulsivă, ceea ce îl face să intre iar și iar în casa femeii pe care tocmai a omorât-o în căutare de potențiale urme de sânge, asta în timp ce poliția este pe-aproape – rezultă un amestec savuros de umor și suspans.

În al treilea incident, Jack vânează, la propriu, o mamă și doi copii într-o poieniță, pentru ca al patrulea episod să ia forma unei pseudo-drame conjugale (între protagonist și o iubită a sa) care degenerează și care este domintă de o teroare în primul rând psihologică.

În a cincea parte, ambiția lui Jack este una grandioasă: o crimă rasistă, în viziunea sa „o capodoperă”, care implică uciderea mai multor persoane cu un singur glonț.

Sonor, episoadele nu sunt intercalate doar de confesiunea lui Jack către Verge, ci și de bucăți din melodia „Fame” a lui David Bowie.

Vizual, Lars Von Trier își ia o libertate formidabilă și introduce în montaj atât fragmente documentare folosite ironic (de pildă, cu Hitler sau despre zgomotul făcut de avioanele de luptă germane din Al Doilea Război Mondial), cât și flashback-uri din copilăria lui Jack sau din încercările ratate ale acestuia de a-și construi singur o casă.

Amintirea cea mai pregnantă din copilărie sunt sunetul și imaginea cu tatăl lui Jack și cu alți bărbați cosind iarba. Este imaginea folosită în final să reprezinte Câmpiile Elizee pe care i le-arată Verge lui Jack la o fereastră, dar la care protagonistul a pierdut definitiv accesul, find condamnat la suferința Infernului.

Însă Lars von Trier nu se oprește aici: folosește inclusiv flash-uri din filmele sale (sau imagini cu diverse alte opere de artă), iar această opțiune, dublată de paralelismul inevitabil între vizorul unei lunete de armă și vizorul aparatului de filmat, transmite ideea că danezul își interoghează propriul statut de creator puternic (demiurgic?), de autor al unor filme percepute întotdeauna ca fiind șocante.

Comicul și autoderiziunea, extraordinara libertate formală, inventivitatea și greutatea ideilor fac din „The House That Jack Built” un mare film. Probabil chiar cel mai ofertant și ambițios film din 2018.

Rating Ziarul Metropolis: ★★★★★

„The House That Jack Built” va intra în cinematografe la 18 ianuarie, fiind distribuit de Independența Film.

31
/01
/17

 „Dictatorii sunt întotdeauna dezinformaţi. E rezultatul fricii pe care o sădesc. Cad în propria lor capcană: a terorii. De fapt, mi-e frică - mi-e frică să spun tot ce gândesc. Dacă acest carnet cade în mâna cuiva? La români, stomacul e mai important decât creierul. Chiar şi decât picioarele...", nota în jurnalul său regizorul Alexandru Tatos, pe 20 mai 1973. Într-o zi de 31 ianuarie (1990) Alexandru Tatos înceta din viaţă.

31
/01
/17

A vrut să se facă aviator și a devenit actor, pentru că așa cum spunea în ale sale memorii “cea mai frumoasă frumusețe este meseria pe care mi-am ales-o și căreia m-am dedicat vreme de 50 de ani. Privind în urmă pot spune că nu aş schimba nimic la viaţa mea. Am avut o viaţă bogată şi fericită. Am avut o imaginaţie suficient de bogată încât să pot să mă închipui în tot felul de situaţii sociale în care aş fi putut să trăiesc şi să-mi dau seama că nu m-ar fi satisfăcut niciuna”.

28
/01
/17

Trei regizori - Gabriel Achim, Ruxandra Ghiţescu şi Andreea Păduraru. Trei poveşti speciale. Trei scurtmetraje româneşti simpatice - "Carne de iepure", "Nina" şi "Bricostory", disponibile pe platforma gratuită Cinepub.

28
/01
/17

Peste 150 de persoane au vizionat, în avanpremieră, la Cinema City din AFI Palace Cotroceni, filmul „Fondatorul”. Acesta prezintă povestea reală a originalului antreprenor american Ray Kroc – un agent de vânzări care a transformat McDonald’s-ul într-un imperiu global şi un brand cunoscut de toată lumea.

26
/01
/17

INTERVIU „Cred că experimentul este obligatoriu pentru un artist”, afirmă regizorul Adrian Sitaru. Despre noul său lungmetraj „Fixeur”, acum în cinematografe, spune că, „fiind un film despre jurnalism şi jurnalişti, am încercat să reproducem şi să amestecăm stilistica de reportaj TV de calitate în cea de cinema clasic”.

26
/01
/17

Filmele ''Bacalaureat'' al regizorului român Cristian Mungiu și ''Toni Erdmann'', cu participare românească, al regizoarei germane Maren Ade se numără printre nominalizările la premiile franceze Cesar, la categoria ''Cel mai bun film străin''. ''Elle'' de Paul Verhoeven și ''Frantz'' de François Ozon domină nominalizările la „Oscaruri franceze” - câte 11 fiecare -, inclusiv la categoriile ''Cel mai bun film'' și ''Cel mai bun regizor''.

25
/01
/17

Viitorul film din seria "Star Wars" se va numi "The Last Jedi" și va fi lansat la 15 decembrie 2017. Filmul, care va fi regizat de Rian Johnson, va prezenta noile aventuri ale lui Luke Skywalker (Mark Hamill) și Princess Leia (Carrie Fisher). Anterior filmul era cunoscut pur și simplu sub numele "Episode VIII".

24
/01
/17

“TONI ERDMANN”, în regia lui Maren Ade, coprodus de Ada Solomon, intră în cursa pentru trofeul OSCAR la categoria cel mai bun lungmetraj străin la cea de-a 89-a ediție a Premiilor Academiei Americane de Film. Evenimentul va avea loc pe 26 februarie 2017 la Teatrul Dolby din Hollywood, Los Angeles.

24
/01
/17

Anul acesta, pe baza listei premierelor din 2016, pusă la dispoziție de Centrul Național al Cinematografiei, 21 de lungmetraje sunt eligibile pentru a fi jurizate şi nominalizate la Premiile Gopo 2017, cel mai important eveniment dedicat industriei cinematografice din România. Evenimentul va avea loc la sfârșitul lunii martie, în București.

24
/01
/17

Astăzi este ziua în care cinefilii din întreaga lume vor afla nominalizările la Premiile Oscar 2017. Printre marile favorite, la cele mai importante categorii de premii, se numără peliculele „La la Land”, „Moonlight” şi „Manchester by the sea”. Nominalizările vor putea fi urmărite în direct la Digi24, de la ora 15.15.

Page 78 of 238« First...102030...7677787980...90100110...Last »