CARTEA DE CINEMA Neaşteptată apariţie acest “Desene mişcătoare. Dialoguri despre critică şi cinema”, pe care criticul de film Andrei Gorzo şi criticul literar Mihai Iovănel – prieteni şi colegi de generaţie şi de idei – l-au scos la finalul lui 2023 la Editura Polirom.
Un articol de Ionuţ Mareş|9 ianuarie 2024
Sugerată de ceva timp prin publicarea anticipată, în reviste diferite, a trei dintre cele şase dialoguri (cele despre Alex Leo Şerban, critica lui Quentin Tarantino din colecţia de eseuri “Cinema Speculation” şi filmele lui Nae Caranfil), cartea surprinde atât prin formă şi stil, cât şi prin poziţionarea sa ideologică.
Nici până acum, în textele şi volumele lor de critică, istorie sau teorie, Andrei Gorzo şi Mihai Iovănel, doi comentatori cu gust exersat pentru polemică, nu au fost scorţoşi sau arizi. Dimpotrivă.
Însă acest tip de dialog (în scris) le dă o libertate mult mai mare, aproape declamativă. Dar ce înseamnă asta? Ea presupune în primul rând o exprimare dezinhibată, colocvială, sprinţară, pe alocuri colorată, însă întotdeauna precisă.
Senzaţia pregnantă e că stai la aceeaşi masă de bar cu ei, însă nu poţi să faci altceva decât să asişti tăcut – uneori amuzat, deseori fascinat, câteodată mirat sau contrariat – la discuţiile intense, despre pasiuni vechi şi comune, dintre doi geeks. Doi băieţi mari şi citiţi care s-au întâlnit la o bere să vorbească despre obsesiile lor, unele cultivate încă din adolescenţa trăită în pasta anilor `90, iar altele din tinereţea din anii 2000.
Eşti ca un spectator care, indiferent de câte lucruri ştie despre una sau alta dintre temele asupra cărora se năpustesc cei doi uitând parcă de ce e în jurul lor, poate găsi satisfacție fie doar şi în urmărirea exploziei de gânduri şi referinţe (multe referinţe!).
În fond, ce ai putea să mai zici, când vezi cum o analizează în detaliu pe Pauline Kael, celebrul şi influentul critic de film american, cum trec prin literatura lui Henry James şi prin toate ecranizările, deloc puţine, ale cărţilor marelui scriitor sau cum iau piciorul de pe frână şi comentează febril, până la obsesie şi alunecând pe alocuri în pură literatură, un singur film, “Unforgiven” (1992), de Clint Eastwood? Evident, poţi şi să te ridici de la masă şi să pleci atunci când simţi că un dialog devine prea închis în sine (cum ar putea lăsa impresia discuţia despre “Unforgiven”) sau e prea răsfirat (cum mi se pare capitolul despre Tarantino), însă rişti să pierzi spectacolul unui nou răspuns sau al următorului subiect.
Sigur că cinefilii vor găsi, de cele mai multe ori, observaţii mai pătrunzătoare în intervenţiile lui Andrei Gorzo, însă e drept că el joacă în avantaj, pentru că, în cea mai mare parte a timpului, e pe teren propriu şi are galeria de partea sa. Aşa că sunt de admirat deschiderea faţă de cinema şi uşurinţa cu care îi dă replica sau îi lansează o nouă pistă de discuţie Mihai Iovănel, într-o cultură în care literaţii privesc filmul cu superioritate, dezinteres, superficialitate sau, în cel mai bun caz, respect politicos. Însă cartea nu e un duel, ci un un schimb de pase (multe după nişte giumbușlucuri cu mingea, fiecare în stilul său), un antrenament cu public între doi coechipieri cu chef de joc, între două meciuri oficiale (a.k.a. cărţi de teorie sau eseistică).
Ce surprinde însă cel mai mult la “Desene mişcătoare” este latura sa ideologică. Doi critici percepuţi, cel puţin dinspre dreapta conservatoare şi cel puţin până recent, ca venind mai degrabă din câmpul mai larg al ideilor de stânga şi progresiste (pregnant şi asumat în cazul lui Mihai Iovănel, atenuat şi difuz în ceea ce îl priveşte pe Andrei Gorzo) comentează, aparent fără reţinere şi cu maximă voluptate, nişte obiecte culturale din alte vremuri şi care acum ar putea fi considerate depăşite sau în răspăr cu aerul timpului prezent, obligatoriu revizionist şi încărcat politic?
De altfel, una din întrebările fundamentale din primul capitol este dacă Alex Leo Şerban ar fi devenit un reacţionar în anii 2010. Apoi, multe din filmele anilor `70 despre care Tarantino scrie cu pasiune în “Cinema Speculation” sunt discutabile din punct de vedere politic, de exemplu din perspectiva reprezentării femeilor şi minorităţilor şi a glorificării violenţei. Şi ce ne facem cu filmele lui Nae Caranfil, unde portretizarea unora dintre personajele feminine mai mult ca obiecte sexuale este acum puternic criticată de pe poziţii feministe? Oare e ok să fie lăudat un western de acum trei decenii realizat de un regizor american precum Clint Eastwood, care s-a dovedit în ultimii ani un susţinător al lui Donald Trump?
Paradoxul volumului este că autorii lui nu-şi reneagă plăcerea de a se întoarce, ca o golăneală livrescă, la unele din pasiunile culturale şi artistice care i-au format. Însă o fac mereu conştienţi de întrebările de mai sus (şi de multe altele similare) şi de poziţia lor de critici cu reputaţie şi cu experienţă, de intelectuali care se uită înapoi doar în urma relecturilor şi revizionărilor şi ţinând cont obligatoriu de timpul scurs între apariţia şi descoperirea cărţilor şi filmelor adorate de ei şi perspectiva diferită a prezentului.
„Desene mişcătoare” pendulează permanent între desfătare estetică, uşor nostalgică, şi luciditate critică, atentă la sensibilităţi. În esenţă, este tot un demers polemic, pentru că se constituie într-o pledoarie pentru nuanţe şi acel necesar “pe de altă parte” (sau „totodată”, în termenii lui Radu Cosaşu), într-o epocă a certitudinilor şi verdictelor spuse răspicat.
În fotografia principală: Mihai Iovănel şi Andrei Gorzo, alături de jurnalista Alexa Florescu la lansarea cărţii la Librăria Cărtureşti din Bucureşti, în decembrie.
