CRONICĂ DE FILM După „Eu când vreau să fluier, fluier” (2010) şi „Box” (2015), regizorul Florin Șerban revine cu „Dragoste 1. Câine”, o nouă poveste atipică de iubire – întâlnirea în pustietate între un bărbat singur, retras într-o cabană din pădure, şi o femeie de la oraş care a fost aproape de moarte.
Un articol de Ionuţ Mareş|28 august 2018
În „Eu când vreau să fluier, fluier” (2010, Ursul de Argint – Marele Premiu al Juriului la Berlinale), debutul și cel mai cunoscut film regizat de Florin Șerban (scris împreună cu Cătălin Mitulescu, după o piesă de Andreea Vălean), un tânăr deținut face o obsesie pentru o studentă venită în practică la închisoare.
Tot o poveste atipică de atracție este și în „Box” (2015), al doilea film al lui Florin Șerban, la care el a scris singur scenariul. Din nou o obsesie erotică, de această dată însă a unui tânăr pentru o femeie căsătorită, ceva mai în vârstă decât el și dintr-o altă categorie socială.
În „Dragoste 1. Câine”, al treilea film al său, ce a avut în acest an premiera în competiția Festivalului de la Sarajevo, Florin Șerban, unic scenarist și regizor (aici, și monteur), își continuă interesul pentru tema întâlnirii între un bărbat și o femeie.
Acum însă, nu mai suntem în prezent și nici într-un loc și într-un context social ușor identificabile. Enigmatica poveste este plasată undeva în trecut – după haine și obiecte, dar și din puținele dialoguri, deducem că ar fi vorba de prima parte a secolului XX.
Într-o cabană dintr-o pădure la poalele unui munte, Simion (Valeriu Andriuță) locuiește singur, alături doar de câinele său, mereu în alertă (latră și înconjoară permanent casa). Într-o zi, bărbatul descoperă în pădure o tânără și frumoasă femeie, Irina (Cosmina Stratan), care aparent a fost victima unui viol și a unei tentative de omor și despre care vom afla mai târziu că ar fi de la oraș.
Fidel înclinației sale de a grefa o tratare regizorală dedramatizată – bazată mai mult pe elipse, pe sugestii și pe așteptare – pe o structură narativă specifică mai degrabă unui anume cinema de gen, Florin Șerban oferă în „Dragoste 1. Câine” o cvasi-parabolă, însă fără a apăsa pe pedala simbolurilor.
Miza nu este de a afla trecutul sau intențiile celor două personaje, ci de a observa, cu răbdare, cum Simion și Irina încearcă să se cunoască. În fond, avem de-a face tot cu o poveste de iubire, una consumată în pustietate, între doi oameni aflați aparent în momente de răscruce.
Irina, a cărei transformare e redată și prin trecerea de la hainele de bărbat la cele de femeie, cumpărate de noua sa gazdă, este, la început, speriată și marcată de trauma prin care a trecut.
Simion, singur de mai mulți ani, este tulburat de apropierea unei femei, și cu atât mai mult una de la oraș (își consumă frustrarea prin masturbare în pădure – o secvență riscantă, dar filmată cu discreție, ceea ce o salvează de la vulgar sau ridicol).
Filmul pornește ca o falsă anchetă – Simion interoghează atât vânzătoarea de la un magazin din satul din apropiere, cât și un cunoscut, care par să fi auzit de dispariția în pădure a femeii de la oraș. Însă treptat se transformă în cronica apropierii, inclusiv erotice, între cei doi, punctată pe coloana sonoră de câteva acorduri muzicale care sugerează un mister.
Florin Șerban pare mai interesat de evoluția lentă a interacțiunii dintre Simion și Irina, redată prin dialoguri lapidare și prin mici gesturi. Și printr-un montaj care alternează cadre cu bărbatul singur în pădure, cu femeia în casă, păzită de câine, și cu cei doi seara, în lumina săracă a cabanei.
Acordurile muzicale și numeroasele cadre largi cu pădurea, necesare pentru a reflecta pustietatea în care bărbatul își duce existența și pentru a întări sentimentul de singurătate și teama de necunoscut, creează un anume suspans.
Pe care însă Florin Șerban nu îl susține până la capăt prin dramaturgie, și asta pentru că alege să urmărească traiectoria sentimentală dintre protagoniștii săi, oferind puține indicii despre lumea lor interioară, până într-acolo încât femeia ar putea fi văzută ca proiecția imaginară a unui bărbat retras din lume.
Un film lipsit de spectaculozitate, despre pasiuni trăite la foc mic. Fără a fi o revelație sau extrem de ambițios, „Dragoste 1. Câine” este onest și poate surprinde prin ineditul său – Florin Șerban oferă un film de epocă neașteptat, un amestec de thriller cu ceva tușe de western, însă totul tratat cu reținere, contemplativ.
Un film despre patimi și tentații trăite în pustietate.
