Două filme din competiţia Festivalului de la Cannes, foarte diferite, pot fi găsite în ianuarie în cinematografe: „Frate şi soră”, de Arnaud Desplechin, şi „Păianjenul sfânt”, de Ali Abbasi.
Un articol de Ionuţ Mareş|13 ianuarie 2023
Cu Marion Cotillard, Melvil Poupaud, Golshifteh Farahani şi Cosmina Stratan în distribuţie, „Frate şi soră” („Frère et soeur”, 2022), de Arnaud Desplechin, nu este genul de film care stârneşte polemici şi pasiuni. E deopotrivă greu de desfiinţat şi de pus în topuri.
Cinema-ul lui Desplechin nu pare să aibă o mare aderenţă la noi (în timp ce critica franceză e susţinătoare înfocată a sa – de pildă, „Frère et soeur” a fost prilej de cronici generoase şi de interviuri ample atât în Positif, cât şi în Cahiers du Cinema).
Stilul său se revendică de la una din multele tradiţii ale cinema-ului francez, una ai cărei reprezentanţi mai cunoscuţi ar fi Francois Truffaut (faţă de care Desplechin are, de altfel, un mare respect) şi Alain Resnais.
Nu e un cinema realist/naturalist/visceral, cel atât de uşor de îmbrăţişat şi de descifrat, dar nici unul melodramatic.
Dimpotrivă, „Frère et soeur” e un exemplu de cinema livresc, artificial (fără a da cărţile pe faţă), fără sondări psihologice, cu schimbări de stări şi întorsături de situaţie bruşte, care ar putea fi privite ca fiind puse cu mâna, şi în care emoţiile se manifestă direct şi rapid, fără pregătiri prealabile care să capteze spectatorul şi să îi ceară empatia şi, eventual, lacrimile (deşi lucrurile de pe ecran sunt dintre cele mai dureroase).
În ciuda tragismului său, filmul are o dezinvoltură, o uşurătate aproape obraznică, în sensul în care Desplechin încearcă să arate, cvasi-clinic, cum se poate manifesta o ură pură, profundă, inexplicabilă între un frate şi o soră. Iar personajele sale sunt ca nişte apariţii vaporoase, misterioase.
„Păianjenul sfânt” („Holy Spider”, 2022), noul film al lui Ali Abbasi ar merita o discuţie mai amplă decât o simplă cronică.
Un film despre statutul femeii şi despre lucruri întunecate din societatea iraniană (cum ar fi influenţa religiei), care vine fix pe fondul mişcării de contestare fără precedent pe care o duc (în principal) femeile din Iran după moartea tinerei Mahsa Amini.
Evident, filmul nu a putut fi filmat în Iran, ţara de origine a lui Ali Abbasi, care de mai mulţi ani lucrează în Suedia şi Danemarca, unde plecase să studieze (arhitectura şi apoi regia).
De altfel, nu e întâmplător că protagonista e interpretată de Zar Amir Ebrahimi (premiată la Cannes pentru rolul său): actriţa, stabilită în Franţa, a fost nevoită să părăsească Iranul acum mai mulţi ani din cauza unui sex tape scandal (din câte înţeleg, încă învăluit în controversă) care îi pusese capăt carierei în ţară.
Apoi, Ali Abbasi se dovedeşte un stilist destul de incitant – filmul său este un thriller inspirat dintr-un caz real: în anul 2001, în timp ce în SUA aveau loc atentatele de la World Trade Center, în oraşul sfânt Mashhad, un centru profund religios din Iran, un criminal în serie (protejat aparent de poliţie) ucide prostituate, susţinând că are o misiune de la Allah.
Însă filmul mi-a ridicat o întrebare care m-a împiedicat să îl îmbrăţişez în totalitate: nu cumva intenţia sa justiţiară e subminată de senzaţionalism, adică de o fascinaţie vag camuflată faţă de criminal şi de o perspectivă voyeuristă?
