CRONICĂ DE FILM Proiectat în premieră în România la TIFF, „Durere şi glorie”, noul film al spaniolului Pedro Almodovar, este opera unui regizor care nu mai trebuie să demonstreze nimic. Un film senin, despre cum amintirea copilăriei, a tinereţii şi a primelor pulsiuni devine sursă de creaţie şi antidot la depresie.
Un articol de Ionuţ Mareş|4 iunie 2019
Puţin contează cât e ficţiune şi cât e autobiografie în „Durere şi glorie”, un film despre un regizor (jucat de Antonio Banderas, a cărui interpretare excelentă a fost premiată la Cannes) aflat într-un moment de criză existenţială.
Un regizor celebru şi cu un trecut aparent glorios, dar care, măcinat de o inevitabilă degradare fizică (mari dureri de spate şi de cap, explicate inclusiv printr-un surprinzător insert animat) şi psihică (cvasi-depresie, cauzată parţial şi de moartea recentă a mamei), nu pare să mai vadă niciun rost în a face filme. Nici inspiraţia nu-l ajută.
Remarcabil e însă că Pedro Almodovar nu urmează deloc calea autocomplezenţei şi a autosuficienţei, nu transformă metacinema-ul în scop în sine şi nu face din protagonistul său o victimă care cerşeşte milă sau lacrimi. Dimpotrivă.
Pe măsură ce primim informaţii despre Salvador, descoperim că nu este deloc un model – începe să ia pentru prima dată heroină ca să uite de dureri (există suspiciuni chiar de o boală mai gravă), aflăm că în urmă cu 30 de ani s-a certat urât cu unul dintre actori, cu care acum reia legătura cu ocazia unei proiecţii la Cinematecă a filmului pe care l-au făcut atunci împreună, iar mama îi reproşează la bătrâneţe, înainte de moarte, că nu a fost un fiu bun.
Însă cel mai dramatic este că Salvador pare să-şi fi pierdut emoţiile, fără de care un artist este steril. Aşa că „Durere şi glorie” (gloria este intrinsec legată de durere, sugerează Almodovar) urmăreşte ieşirea din suferinţă a unui artist şi recâştigarea motivaţiei de a crea. Aşa cum era de aşteptat, la Almodovar nici măcar depresia nu este întunecată – există mereu un optimism subînţeles, un mod demn şi chiar lejer de a privi viaţa, de unde şi celebra cromatică, întotdeauna vie şi încântătoare, ca o reflexie a sentimentelor puternice.
Iar Almodovar face asta în stilul său unic – plonjăm în copilăria săracă a lui Salvador, pe care băiatul, care ştia deja să citească şi să scrie de la o vârstă mică, şi-a petrecut-o mai mult alături de mamă (Penelope Cruz), într-un bordei în piatră.
Este o incursiune emoţionantă în trecut, de unde amintirea mamei, dar şi a primilor fiori erotici, încă inconştienţi, declanşaţi de un vecin zugrav cu câţiva ani mai mare, devine impulsul de a crea din nou, de a merge mai departe şi de a transforma experienţa vieţii în operă de artă. Este totodată un frumos omagiu pe care spaniolul îl aduce mamei sale, dar şi actriţei sale fetiş, Penelope Cruz.
Aşa cum se întâmplă des la Almodovar, memoria infuzează prezentul şi îi imprimă un sentiment de melancolie. Tot în melancolie difuză este învăluită şi scena reîntâlnirii dintre Salvador şi unul dintre iubiţii său din tinereţe, din anii `80, ajuns întâmplător la Madrid. De această dată nu mai coborâm vizual în trecut, însă pasiunea de atunci devine aproape palpabilă în această revedere, doar că acum este dublată de seninătătatea pe care ţi-o dă trecerea timpului.
Almodovar lansează o mulţime de fire narative care se învârt în jurul protagonistului său, însă o face cu o uşurinţă de care doar un cineast cu experienţa şi viziunea sa poate da dovadă. „Durere şi glorie” este filmul unui autor care, la fel ca protagonistul său, îşi găseşte în viaţă şi în iubirea pentru cinema resursele de a se reinventa.
