„Durere şi glorie”. Seninătate
https://www.ziarulmetropolis.ro/durere-si-glorie-seninatate/

CRONICĂ DE FILM Proiectat în premieră în România la TIFF, „Durere şi glorie”, noul film al spaniolului Pedro Almodovar, este opera unui regizor care nu mai trebuie să demonstreze nimic. Un film senin, despre cum amintirea copilăriei, a tinereţii şi a primelor pulsiuni devine sursă de creaţie şi antidot la depresie.

Un articol de Ionuţ Mareş|4 iunie 2019

Puţin contează cât e ficţiune şi cât e autobiografie în „Durere şi glorie”, un film despre un regizor (jucat de Antonio Banderas, a cărui interpretare excelentă a fost premiată la Cannes) aflat într-un moment de criză existenţială.

Un regizor celebru şi cu un trecut aparent glorios, dar care, măcinat de o inevitabilă degradare fizică (mari dureri de spate şi de cap, explicate inclusiv printr-un surprinzător insert animat) şi psihică (cvasi-depresie, cauzată parţial şi de moartea recentă a mamei), nu pare să mai vadă niciun rost în a face filme. Nici inspiraţia nu-l ajută.

Remarcabil e însă că Pedro Almodovar nu urmează deloc calea autocomplezenţei şi a autosuficienţei, nu transformă metacinema-ul în scop în sine şi nu face din protagonistul său o victimă care cerşeşte milă sau lacrimi. Dimpotrivă.

Pe măsură ce primim informaţii despre Salvador, descoperim că nu este deloc un model  – începe să ia pentru prima dată heroină ca să uite de dureri (există suspiciuni chiar de o boală mai gravă), aflăm că în urmă cu 30 de ani s-a certat urât cu unul dintre actori, cu care acum reia legătura cu ocazia unei proiecţii la Cinematecă a filmului pe care l-au făcut atunci împreună, iar mama îi reproşează la bătrâneţe, înainte de moarte, că nu a fost un fiu bun.

Însă cel mai dramatic este că Salvador pare să-şi fi pierdut emoţiile, fără de care un artist este steril. Aşa că „Durere şi glorie” (gloria este intrinsec legată de durere, sugerează Almodovar) urmăreşte ieşirea din suferinţă a unui artist şi recâştigarea motivaţiei de a crea. Aşa cum era de aşteptat, la Almodovar nici măcar depresia nu este întunecată – există mereu un optimism subînţeles, un mod demn şi chiar lejer de a privi viaţa, de unde şi celebra cromatică, întotdeauna vie şi încântătoare, ca o reflexie a sentimentelor puternice.

Iar Almodovar face asta în stilul său unic – plonjăm în copilăria săracă a lui Salvador, pe care băiatul, care ştia deja să citească şi să scrie de la o vârstă mică, şi-a petrecut-o mai mult alături de mamă (Penelope Cruz), într-un bordei în piatră.

Este o incursiune emoţionantă în trecut, de unde amintirea mamei, dar şi a primilor fiori erotici, încă inconştienţi, declanşaţi de un vecin zugrav cu câţiva ani mai mare, devine impulsul de a crea din nou, de a merge mai departe şi de a transforma experienţa vieţii în operă de artă. Este totodată un frumos omagiu pe care spaniolul îl aduce mamei sale, dar şi actriţei sale fetiş, Penelope Cruz.

Aşa cum se întâmplă des la Almodovar, memoria infuzează prezentul şi îi imprimă un sentiment de melancolie. Tot în melancolie difuză este învăluită şi scena reîntâlnirii dintre Salvador şi unul dintre iubiţii său din tinereţe, din anii `80, ajuns întâmplător la Madrid. De această dată nu mai coborâm vizual în trecut, însă pasiunea de atunci devine aproape palpabilă în această revedere, doar că acum este dublată de seninătătatea pe care ţi-o dă trecerea timpului.

Almodovar lansează o mulţime de fire narative care se învârt în jurul protagonistului său, însă o face cu o uşurinţă de care doar un cineast cu experienţa şi viziunea sa poate da dovadă. „Durere şi glorie” este filmul unui autor care, la fel ca protagonistul său, îşi găseşte în viaţă şi în iubirea pentru cinema resursele de a se reinventa.

13
/05
/21

„Acasă” (r. Radu Ciorniciuc), „colectiv” (r. Alexander Nanau), „Ivana cea groaznică” (r. Ivana Mladenovic) și „Tipografic majuscul” (r. Radu Jude) sunt filmele care intră oficial în cursa pentru trofeul Gopo la categoria Cel mai bun film de lungmetraj.

06
/05
/21

Dintre zecile de filme româneşti disponibile Netflix, vă recomandăm trei documentare – poate mai puţin cunoscute, dar extrem de ofertante. Există mai multe filme de non-ficţiune româneşti pe platformă, însă cele trei propuneri sunt de neocolit.

22
/04
/21

CARTEA DE CINEMA A apărut recent, la Editura Universităţii din Bucureşti, o substanţială şi pasionantă carte: „Umorul între divertisment şi ideologie. O istorie culturală a filmelor de comedie din România comunistă (1948-1965)”. Volumul - lectură obligatorie - este teza de doctorat a tânărului istoric Eugen Ignat.

22
/04
/21

Pe lângă retrospectiva amplă Ulrike Ottinger, ediția a 14-a a festivalului One World România va cuprinde două focusuri pe colective cinematografice care s-au luptat cu armele specifice mediului pentru a sprijini cauza feministă, ambele învârtindu-se în jurul personalității lui Delphine Seyrig: Focus Delphine Seyrig și Focus Centrul Simone de Beauvoir.

21
/04
/21

CRONICĂ DE FILM Ar fi nedrept să nu i se recunoască regizoarei Chloé Zhao meritul pentru generozitatea faţă de marginali din spatele celui de-al treilea film al ei, „Nomadland” (2020), câştigător al Leului de Aur la Festivalul de la Veneţia şi favorit la Premiile Oscar.

20
/04
/21

Filme selecționate sau premiate în marile festivaluri ale anului trecut - Cannes, Veneția și San Sebastián - dar și noutăți absolute semnate de regizori precum Pedro Almodóvar sau François Ozon vor completa seria de surprize rezervate publicului TIFF, la cea de-a 20-a ediție.