Cu seriozitate, despre filmele de comedie din Republica Populară România
https://www.ziarulmetropolis.ro/cu-seriozitate-despre-filmele-de-comedie-din-republica-populara-romania/

CARTEA DE CINEMA A apărut recent, la Editura Universităţii din Bucureşti, o substanţială şi pasionantă carte: „Umorul între divertisment şi ideologie. O istorie culturală a filmelor de comedie din România comunistă (1948-1965)”. Volumul – lectură obligatorie – este teza de doctorat a tânărului istoric Eugen Ignat.

Un articol de Ionuţ Mareş|22 aprilie 2021

Cinematografia română din perioada comunistă stârneşte o dată la câţiva ani interesul câte unui istoric, concretizat printr-o lucrare de doctorat, transformată ulterior în carte.

S-a întâmplat în 2011, când cercetătoarea Aurelia Vasile şi-a publicat la Editura Universităţii din Bucureşti doctoratul scris în limba franceză, „Le cinéma roumain dans la période communiste: représentations de l’histoire nationale”. Un volum esenţial pentru înţelegerea cinematografiei române din timpul regimului comunist, dar şi a comunismului românesc însuşi.

La începutul acestui an, istoricul Bogdan Jitea a publicat la Polirom „Cinema în RSR. Conformism şi disidenţă în industria ceauşistă de film”, o altă carte valoroasă, dezvoltată de asemenea dintr-o lucrare de doctorat.

Astfel de perspective ale unor istorici profesionişti, exersaţi în studiul arhivelor, îmbogăţesc discursul despre trecutul cinematografiei române şi vin în completarea volumelor scrise de istoricii şi criticii de film.

Deşi ambele cărţi menţionate pătrund inevitabil în multe cotloane ale filmului din comunism, unele foarte puţin sau chiar deloc investigate, ele alocă o mare atenţie seriei de filme istorice din aşa-numita „Epopee Naţională Cinematografică”. O alegere firească şi o temă generoasă.

Însă o nouă carte a unui istoric, o teză de doctorat apărută în 2020 tot la Editura Universităţii din Bucureşti, propune un alt unghi de cercetare, extrem de neaşteptat şi de stimulant.

Deşi discută tot cinematografia din „Epoca de Aur”, tânărul istoric Eugen Ignat îşi restrânge foarte mult aria de studiu, pentru o cât mai mare aprofundare a temei alese. Aşa se face că dedică un volum de peste 400 de pagini exclusiv comediilor din perioada Dej: „Umorul între divertisment şi ideologie. O istorie culturală a filmelor de comedie din România comunistă (1948-1965)”.

O idee polemică ce a motivat acest demers proaspăt, expusă de Eugen Ignat în deschidere, este că volumele, şi acelea puţine, despre trecutul cinematografiei române scrise de istorici de film favorizează criteriile estetice şi, prin urmare, se axează pe ceea ce s-ar putea numi filmele bune, dar şi pe filmografii şi pe autori, neglijând astfel numeroase alte producţii.

În viziunea lui Eugen Ignat, fiecare film, indiferent de meritele sale artistice, trebuie cercetat în detaliu. Şi asta pentru că, puse cap la cap, analizele acestor titluri pot spune multe despre perioada istorică în care au apărut – de la felul în care s-a schimbat discursul politic oficial, reflectat de încărcătura ideologică prezentă obligatoriu şi în aceste comedii, până la aspecte sociale şi culturale, aşa cum se pot întrezări ele din teme şi subiecte.

De aceea, Eugen Ignat nu face judecăţi de valoare şi ierarhii. El pune lupa pe fiecare film în parte. Analiza nu este una axată pe limbaj cinematografic. Ea se concentrează pe procesul de producţie, pornind de pe multiplele versiuni ale scenariilor, dependente de diversele comisii prin care erau obligate să treacă şi găsite de istoric în Arhivele Naţionale, în Fondul „Centrul de Producţie Cinematografică Bucureşti”, dar şi pe particularităţile genului şi pe receptarea filmelor în presa vremii.

Şi chiar dacă aria de cercetare este restrânsă, Eugen Ignat identifică suficiente filme de comedie din perioada 1948-1965 (mai exact, 29 – deopotrivă scurtmetraje şi lungmetraje) pentru a putea face chiar şi diverse categorisiri şi divizări, utile pentru a obţine în final o privire de ansamblu clară şi edificatoare.

Astfel, capitolul al treilea se intitulează „Filmul de comedie cu subiect de actualitate în perioada 1953-1956” şi discută scurtmetrajele sau mediumetrajele „Cu Marincea e ceva” (Gheorghe Turcu), „Popescu 10 în control” (Traian Fericeanu), „Şi Ilie face sport” (Andrei Călăraşu), „Ilie în luna de miere” (Ion Rodan), „Gelozia, bat-o vina” (Elena Negreanu), „Şofer de mare viteză” (Traian Fericeanu) şi lungmetrajele „Directorul nostru” (Jean Georgescu), care a pus probleme regimului, şi „Pe răspunderea mea” (Paul Călinescu).

Din 1948 şi până în 1953, nu se făcuse nicio comedie de actualitate – altele erau preocupările regimului comunist recent instalat şi ale cinematografiei sale încă incipiente. „Trebuie spus că debutul comediei (cinematografice) socialiste de actualitate în anul 1953 nu este chiar întâmplător. Din punct de vedere politic, anii 1953-1956 au fost marcaţi în tot blocul comunist de politica noului curs, adică un program de reforme ce viza diverse aspecte ale societăţii, lansate de succesorii lui Stalin în URSS. Ecourile noului curs au ajuns şi în celelalte ţări comuniste (inclusiv în România), iar din acest motiv perioada este considerată una de relativă liberalizare. În ce priveşte umorul şi cinematografia, din anul 1953 se observă o serie de schimbări în aceste domenii, care explică apariţia comediei cinematografice în acel moment. În discursul despre umor, pe de o parte se afirmă tot mai puternic necesitatea sporirii creaţiilor artistice comice, inclusiv în cinematografie, iar, pe de altă parte, în această perioadă încep să se contureze două viziuni despre umor – pe lângă curentul care promova comedia satirică, menită să ridiculizeze fenomenele negative din societate, începând cu anul 1953 apare şi ideea că umorul trebuie să aibă rolul de a promova noua societate şi pe eroii săi pozitivi, într-o manieră veselă şi optimistă. Ambele viziuni se vor regăsi în comediile cinematografice între 1953-1956”, scrie Eugen Ignat în debutul capitolului.

Iar după ce trece cu meticulozitate prin toate filmele, istoricul extrage în final temele lor predilecte şi urmăreşte astfel „modul în care sunt reprezentate în filmele de comedie o serie de motive, teme sau concepte precum clasă socială, identitate, sport, instituţii publice, spaţiu public, spaţiu privat, familie sau timp liber”. Argumentul se supune motivaţiei generale a volumului, şi anume că studiul reprezentărilor contribuie la înţelegerea istorică a perioadei. Filmele sunt văzute astfel în primul rând ca produse culturale care reflectă epoca.

O structură similară are şi capitolul al patrulea: „Comedia optimistă cu subiect de actualitate în perioada 1957-1965”. Eugen Ignat îşi explică astfel departajarea: „Pentru comedia socialistă de actualitate, anii 1957-1965 constituie perioada de standardizare a formei de lungmetraj. Comediile din această perioadă sunt „optimiste”, romatice, muzicale şi mai puţin satirice”.

De altfel, istoricul insistă în volum asupra trecerii de la satira la adresa unor mentalităţi asociate cu trecutul, la viziunea „optimistă”, conform căreia tarele de altădată au fost în mare măsură depăşite, iar „omul nou” construieşte cu voioşie lumea comunistă.

Filmele comentate sunt „Alo… aţi greşit numărul!” (Andrei Călăraşu), „Băieţii noştri” (Gheorghe Vitanidis), „Nu vreau să mă însor” (Manole Marcus), „Post restant” (Gheorghe Vitanidis), „Vacanţă la mare” (Andrei Călăraşu), „Doi băieţi ca pâinea caldă” (Andrei Călăraşu), „Dragoste la zero grade” (Geo Saizescu, Cezar Grigoriu) şi „Un surâs în plină vară” (Geo Saizescu), toate lungmetraje.

Iar reprezentările sociale au legătură de această dată cu studenţii şi mediul studenţesc, tinerii muncitori, sportul de masă, turismul de masă, lumea urbană comunistă, lumea rurală şi umorul „specific românesc”, dragostea romatică în comunism şi muzica uşoară.

A treia mare categorie pe care o identifică pe deplin justificat Eugen Ignat ocupă al cincilea capitol, care este şi ultimul: „Filmul de comedie cu acţiunea plasată în Vechiul Regim din România”. Iar această secţiune este la rândul său împărţită în două.

Una analizează „filmul de comedie caragialian”, care devine un gen în sine în acei ani, explicat astfel de autor: „Opera lui Caragiale a fost cea mai importantă sursă literară pentru filmele de comedie plasate în România „Vechiului Regim”. Considerat cel mai important scriitor satiric din literatura română, opera sa se integra perfect în proiectul ce viza ecranizarea unor scriitori care au realizat o puternică critică la adresa regimului „burghez” de dinainte de 1948. În plus, valoarea operei lui Caragiale oferea excelente perspective strategiei de legitimare a cinematografiei prin ecranizarea unor clasici ai literaturii. Debutul simbolic al ecranizărilor socialiste ale operei lui Caragiale se va produce în anul 1952. În acel an se împlineau 100 de ani de la naşterea lui Ion Luca Caragiale”.

Din nou, Eugen Ignat trece prin toate filmele: scurtmetrajele „Vizita”, „Lanţul slăbiciunilor” şi „Arendaşul român”, de Jean Georgescu, apoi lungmetrajele „O scrisoare pierdută” (tot de Jean Georgescu), aşa-numit film-spectacol, pentru că se apropia de un spectacol de teatru filmat, „Două lozuri”, „D-ale Carnavalului” şi „Telegrame”, toate trei de Aurel Miheleş şi Gheorghe Naghi (care erau aleşi uneori după ce diversele comisii diriguitoare nu se înţelegeau cu Jean Georgescu, prima opţiune în astfel de situaţii), „Politică cu… delicatese” (Haralambie Boroş) şi „Mofturi 1900” (Jean Georgescu).

După cum le identifică Eugen Ignat, discuţiile din jurul comediilor bazate pe scrieri ale lui Caragiale – atât pe scenariu, din timpul procesului de producţie, cât şi după lansare, din presă – se poartă în două direcţii. Despre gradul de fidelitate al scenariului faţă de textul original şi despre raportul dintre satiră şi burlesc. Consensul ideologic ajungea să stabilească faptul că e important să se păstreze cât mai mult din spiritul operei lui Caragiale, dar că trebuie în acelaşi timp ca satira să fie cât mai evidentă, pentru a se transmite clar, fără echivoc, cât de coruptă şi de putredă era societatea din “Vechiul Regim”, pe care comunismul era acum chemat să o schimbe. De asemenea, decidenţii din cinematografie cereau ca burlescul să fie cât mai puţin prezent în scenarii şi în viziunile regizorale, pentru că era văzut ca fiind un comic gratuit, care nu făcea decât să distragă atenţia de la caracterul moralizator al filmului.

A doua categorie de filme de comedie cu acţiunea plasată în „Vechiul Regim” erau cele cu poveşti din perioada interbelică. Istoricul identifică şi comentează în detaliu patru astfel de filme: „Afacerea Protar”, de Haralambie Boroş – prima adaptarea cinematografică a operei lui Mihail Sebastian (mai exact, piesa de teatru „Ultima oră”); „Doi vecini”, un mediumetraj de Geo Saizescu după Tudor Arghezi; „Corigenţa domnului profesor”, de Haralambie Boroş – un film cu o producţie lungă (ideea a apărut la mijlocul anilor `50 şi s-a concretizat după mai mult de un deceniu), din cauza problemelor cu regimul ale scriitorului Ion D. Sârbu, pe a cărui operă se baza scenariul; şi „Titanic Vals”, film regizat de Paul Călinescu, pornind de la scrieri ale lui Tudor Muşatescu.

Şi în cazul acestor filme predomină satira, în detrimentul burlescului, pentru că scopul era „satirizarea moravurilor bugrheze din România interbelică”.

Originalitatea demersului propus de Eugen Ignat vine în primul rând din faptul că cercetează şi oferă extrase generoase din documentele care au consemnat observaţiile diferitelor comisii – formate deopotrivă din cineaşti şi ideologi – prin care era obligatoriu să treacă scenariile literare şi regizorale înainte ca filmele să intre în producţie (iar uneori se intervenea „de sus” pe scenarii chiar în timpul filmărilor, la fel cum în alte dăţi un cineast precum Jean Georgescu reuşea să îşi impună unele idei de regie).

Bineînţeles, pentru că este vorba de un doctorat, Eugen Ignat îşi începe lucrarea cu o consistentă parte teoretică (o introducere şi două capitole). Aici, îşi detaliază metodologia, iar apoi face o incursiune prin istoria mondială a filmului de comedie, de la apariţia cinema-ului şi până în 1965, şi se opreşte în special la „filmul de comedie în Uniunea Sovietică şi în statele comuniste comuniste din Europa Centrală şi de Est” şi la filmul de comedie din România de până în 1945.

Mai mult, istoricul dedică un întreg capitol pentru consideraţii generale despre cinematografia şi umorul în Republica Populară România, pentru că filmele de comedie nu pot fi înţelese, evident, în afara contextului politic, instituţional şi cultural în care au fost făcute. În acest sens, Eugen Ignat notează că „perioada 1948-1965 este departe de a fi una omogenă pentru cinematografie. În prima parte a intervalului se observă o puternică influenţă sovietică asupra cinematografiei din România, pentru ca în a doua jumătate a intervalului să asistăm la o oarecare autonomizare a cinematografiei româneşti în raport cu cea sovietică (pe fondul autonomizării culturii din România faţă de cea din URSS)”. Apoi, istoricul observă, pe baza evoluţiei discursului despre umor între 1948 şi 1965, că acesta „a reprezentat un subiect serios de dezbatere în presa din România în timpul regimului Gheorghiu-Dej”. Sigur, în viziunea noului regim totalitar, umorul era unul din multele instrumente de propagandă, mai ales pentru satirizarea trecutului.

„Umorul între divertisment şi ideologie. O istorie culturală a filmelor de comedie din România comunistă (1948-1965)” impresionează prin meticulozitatea analizei, prin anvergura perspectivei şi prin sobrietatea stilului. Este, în fond, o lucrare de doctorat, un studiu academic publicat ca atare, cu toate mărcile sale. De aici şi tonul didactic şi o anume structură mecanică, dar şi repetiţii ale unor idei şi formule în cadrul aceluiaşi subcapitol sau între subcapitole. Probabil că adaptarea la rigorile publicării sub forma unei cărţi care să fie adresată unui public mai larg decât cel strict universitar ar fi făcut volumul ceva mai suplu. Apoi, pasionaţii de cinema ar putea resimţi pe alocuri lipsa unor minime observaţii şi evaluări filmice, pentru a înţelege dacă în toate aceste titluri discutate există totuşi şi unele idei regizorale, cinematografice, valoroase.

Însă astea contează mai puţin – demersul lui Eugen Ignat este intimidant de scrupulos şi consistent, iar volumul său va fi de asemenea indispensabil în cercetarea atât a istoriei cinematografiei române, cât şi a culturii populare din perioada comunistă.

10
/05
/22

După doi ani (2020 şi 2021), în care Premiile au fost acordate online și transmise în direct pe pagina de Facebook a revistei (cu laureaţii şi membrii juriului intervenind doar în faţa camerelor video), după ce, din motive de pandemie, Premiile au fost amînate din primăvară în toamnă, anul acesta revista noastră va acorda, din nou, Premiile Observator cultural la Teatrul Odeon, marţi, 17 mai, de la ora 19.00.

10
/05
/22

Salonul Internațional de Carte Bookfest, cel mai important salon de carte din România şi singurul eveniment al industriei editoriale care a reuşit să capete o dimensiune internaţională marcantă, revine în peisajul evenimentelor culturale din capitală după trei ani de absență pandemică. Peste 100.000 de vizitatori sunt așteptați la ediția din acest an a Bookfest, în perioada 1-5 iunie, în Pavilionul B2 al Complexului Expozițional Romexpo.

18
/04
/22

Cea mai recentă carte a scriitoarei Elena Ferrante, Invențiile ocazionale, a fost publicată recent în traducere la Editura Pandora M, în cadrul colecției Anansi. World Fiction. Este vorba despre un volum de eseuri care le oferă cititorilor o perspectivă asupra lumii interioare a autoarei și a identității sale de scriitoare, texte însoțite de o serie de ilustrații ingenioase semnate de Andrea Ucini – un tur de forță vizuală.

18
/04
/22

Cele mai bune materiale jurnalistice ale anului vor fi premiate în cadrul galei #Superscrieri11 care va avea loc pe 16 mai 2022. Superscrieri este o inițiativă independentă a Fundației Friends For Friends (FFFF.ro ), realizată împreună cu oameni și companii care vor să susțină responsabilitatea în documentarea și transmiterea realității.

18
/04
/22

București, 15 aprilie 2022 – Editura Corint vă invită la dezbaterea pe marginea cărții Capcana lui Tucidide. Mai pot evita Statele Unite și China războiul? de Graham Allison, volum de referință în domeniul relațiilor internaționale, publicat în imprintul Corint Istorie. Evenimentul are loc luni, 18 aprilie, ora 19.00, la librăria Humanitas Cișmigiu.

17
/04
/22

După succesul internațional al romanelor „Tatuatorul de la Auschwitz”, vândut în peste 7 milioane de exemplare, și „Călătoria Cilkăi”, Heather Morris a primit invitația să meargă în Israel pentru a descoperi istoria a trei surori, supraviețuitoare ale lagărului Auschwitz-Birkenau.

13
/04
/22

Nominalizat la prestigiosul Man Booker Prize, „Lumea în flăcări” de  Siri Hustvedt, recent apărut la Editura Polirom, este un roman magistral pe tema percepţiei, prejudecăţilor, dorinţei şi luptei unei femei pentru afirmarea în conştiinţa publică.