Cum arăta viaţa de zi cu zi a lui Mihai Eminescu, îmbibată în cafea neagră, cu nopţi petrecute ,,în nedormire” şi cu discuţii interminabile cu prietenii? Ne-o spun chiar contemporanii lui.
Un articol de Liliana Matei|15 ianuarie 2014
Cum arăta viaţa de zi cu zi a lui Mihai Eminescu, îmbibată în cafea neagră, cu nopţi petrecute ,,în nedormire” şi cu discuţii interminabile cu prietenii? Ne-o spun chiar contemporanii lui, în volumul ,,Mărturii despre Eminescu”, editat de Cătălin Cioabă şi publicat anul trecut la Editura Humanitas.
Ioan Slavici, unul dintre cei care l-au cunoscut îndeaproape, vorbeşte despre slăbiciunile poetului:
● „Una din cele mai caracteristice slăbiciuni ale lui Eminescu era nesațul în discuțiuni. El discuta liniștit și cu multă cumpănire, nu-și pierdea niciodată sărita și nu ținea să convingă ori să înduplece; după ce se înfigea însă în vreo discuțiune, nu mai puteai să scapi de el câtă vreme n-a ajuns să se dumirească dacă e ori nu adevărat ceea ce spui.
● Băutor n-a fost Eminescu. Bea numai ademenit de prietenii cu care stătea de vorbă, puțin câte puțin, și numai vinuri ușoare, curate și bune! Vinul îl făcea vioi, vesel, comunicativ și doritor de a îmbrățișa și de a ferici pe toată lumea.
● Eminescu nu avea grija zilei de mâine și din cauza aceasta era adesea silit să ducă lipsă și să sufere. Dar de una avea Eminescu grijă, și anume să nu-i lipsească acasă cafeaua neagră și tutunul. Era nenorocit când îi lipseau aceste două stimulente și nu putea scrie. Când îi lipsea tutunul, se ajuta cu Jean, chelnerul de la Troidl, dar de cafea trebuie să se îngrijească singur, și de aceea, când îi soseau paralele, se aproviziona cu cafea râșnită și cu spirt.
● Răpus de oboseală, el dormea adeseori îmbrăcat și hainele i se jerpeleau, iar albitura rar premenită și nelăută i se făcea cocoloș. Barba și-o uita nerasă și, fiindcă-i supărau țepii ei, lua briceagul și, perdut în gânduri ori adâncit în lectură, și-o scotea fir cu fir, încât îi rămâneau pete-pete-n față.
● În ceea ce privește viața sexuală, el era de o sobrietate extraordinară. Slăbiciunile lui erau cu desăvârșire platonice, lucruri despre care se vorbește numai cu un fel de religiozitate, și numai ademenit și răpus putea el să aibă și legături, care nu sunt scurte, cum erau în cele din urmă cele cu Veronica Micle, despre care mi-a vorbit numai în ziua când a putut să-mi zică „În sfârșit, am scăpat!”.
● Păcatul lui cel mare și hotărâtor era lipsa de rânduială în traiul zilnic: când se așeza la masa de lucru, fie că scria, fie că citea, nu mânca zile întregi și petrecea nopțile în nedormire. Nu suferea de insomnie și avea multă poftă de mâncare, căci era apoi în stare să doarmă timp de douăzeci și patru de ceasuri întruna și mânca odată pentru trei inși. Uita însă să mănânce și nu se-ndura să doarmă, deși părerea lui statornică era că cea mai plăcută parte a vieții e cea petrecută în somn, când ești fără ca să fii și să simți dureri.
● Obiceiul lui era că citea cu glas tare ceea ce-i plăcea, mai ales poeziile, și făcea multă gălăgie când scria, se plimba, declama, bătea cu pumnul în masă, era oarecum în harță cu lumea la care se adresa. Îi băteam în perete; el stingea lumânarea și se liniștea, dar era de rea credință și nu se culca. Peste câtva timp, când credea c-am adormit, aprindea din nou lampa și iar începea să bodogănească.”
„…mă durea deosebirea dintre adevăratul Eminescu și cel care trăise în închipuirea mea.“
(Mitte Kremnitz)
● George Panu povestește despre lectura nuvelei „Sărmanul Dionis”, la Junimea, când poetului i se atrage atenția că descrierea unui târg nu corespunde adevărului istoric: „Eminescu dădu din umere și-și continuă citirea. Ce-i păsa lui de adevărurile istorice! Niciodată el nu s-a interesat de aceasta; totdeauna el a avut credința că omenirea și românii au trăit așa, după cum el și-a închipuit, iar nu după cum ei au trăit în realitate. Mintea lui Eminescu a fost incapabilă de a înțelege vreodată un adevăr care nu ar fi intrat în sistemul credințelor sale, care nu i-ar fi îngăduit o manie a lui, fie filosofică, fie istorică.”
● Nicolai Andriescu Bogdan amintește de cariera de sufleor a lui Eminescu: „Adeseori sufla din cușca lui îmbrăcat în diferite costume speciale trupelor provinciale, compuse din câte o haină Louis IV, pantaloni bufanți Henric IV și chivere de carton aurit […]; căci trupa era întotdeauna restrânsă în artiști, așa că nu numai sufleorul era chemat să ia și el parte între personajele piesei, dar de multe ori se făcea apel până și la bărbierii trupei – uneori chiar la pompieri -, spre a-i transforma în cine știe ce lorzi sau baroni din piesele romantice […].”
● Scriitoarea Mite Kremnitz a luat lecții private de limba română de la Mihai Eminescu : „Mai mult scund decât înalt, mai mult voinic decât svelt, cu un cap ceva cam prea mare pentru statura lui, cu înfățișarea prea matură pentru cei 26 de ani ai săi, prea cărnos la față, nebărbierit, cu dinți mari, galbeni, murdar pe haine și îmbrăcat fără nici o îngrijire. Natural că acestea toate nu le-am observat la prima vedere, dar încet, încet, în timpul mesei, le-am văzut, aproape fără să-l privesc, căci eram atât de decepționată, încât mă durea deosebirea dintre adevăratul Eminescu și cel care trăise în închipuirea mea.”
