Se găseşte în cinematografe filmul documentar „Licu, o poveste românească”. Regizat de Ana Dumitrescu, o artistă stabilită în Franţa.
Un articol de Andrei Crăciun|10 septembrie 2018
Licu e un personaj care se îndreaptă spre suta de ani (a trecut de nouăzeci și merge neabătut tot înainte). Povestea lui e o fereastră către secolul XX.
Provenit dintr-o familie de români alungați din Bucovina, Licu s-a stabilit în cele din urmă la Sibiu și a funcționat aici ca mare inginer în a doua jumătate a secolului trecut (călătorind prin toată România în interes de serviciu).
Licu s-a gândit că la Sibiu e cel mai bine, că e chiar în mijlocul țării și sunt șanse mai mici să fie iar deportat. Alungarea de acasă e o traumă care nu trece niciodată.
Securitatea
Fratele lui Licu s-a născut fără un rinichi și a murit de tânăr, nu înainte de a ajunge și el un mare inginer român. Cumnatul lui Licu a dispărut într-o zi din deceniul obsedant, din întunecații ani `50, și nu se mai știe nimic de el. Securitatea.
Licu este ceea ce s-ar chema un om cu foarte multă harfă. Trece toate cele câte sunt pe lume prin filtrul unui umor pe care nu și-l cenzurează. Are și un râs grozav – îmi imaginez că exact ca domnul Licu râdeau vechii zei când făceau vreo poznă.
Licu a trăit și a văzut multe, știe să repare orice, readuce la viață obiecte despre care credeai că nu mai pot fi înviate.
Curiozitatea
Licu este, peste toate, un neobosit curios. Vrea să vadă, să înțeleagă. Filmul acesta despre viața lui pătimește prin aceea că nu ni-l arată pe domnul Licu în societate.
Venit la București și la cinema să se vadă, Licu ne-a și spus acest lucru: nici nu i s-a spus că se face un film, căci altfel…
Dar Licu are și prieteni, are o viață socială superbă și, una peste alta, e foarte fericit. Cel mai trist moment din film este, totodată, în mod paradoxal, și cel mai comic.
Iubirea
Iată cum a fost posibil: Licu evocă adormirea soției sale, care nu mai putuse vorbi în ultimele luni de viață, dar chiar în noaptea când s-a săvârșit a putut spune răspicat numai aceste vorbe: Adios, muchachos.
Domnul Licu oftează și ne traduce, nouă, spectatorilor: voia să spună, adică, adio, Licule…
Și tot în ziua aceea la București, Licu ne-a mai spus ce contează cel mai mult pe pământ, când te tot îndrepți spre o sută de ani și ai în urmă o salbă de amintiri pe care le readuci la viață pentru a-ți încălzi sufletul. Iubirea.
Iubirea e cea mai importantă. Și acesta este toată evanghelia după Licu, un domn foarte credincios.
Licu este ceea ce s-ar chema un om cu foarte multă harfă. Trece toate cele câte sunt pe lume prin filtrul unui umor pe care nu și-l cenzurează. Are și un râs grozav – îmi imaginez că exact ca domnul Licu râdeau vechii zei când făceau vreo poznă.
