Institutul de Istorie a Religiilor al Academiei Române şi Muzeul Naţional al Literaturii Române vă invită la expoziţia „Manuscrisele inedite ale lui Mircea Eliade din patrimoniul Institutului de Istorie a Religiilor al Academiei Române”.
Un articol de Liliana Matei|26 ianuarie 2023
Expoziția va putea fi vizitată între 26 ianuarie și 13 martie 2023 la sediul Muzeului Național al Literaturii Române din strada Nicolae Crețulescu nr. 8.
Vernisajul expoziției va avea loc joi, 26 ianuarie, de la ora 18:30. Vor participa domnii Prof. Dr. Mircea Dumitru, vicepreşedinte al Academiei Române, şi Prof. Dr. Ioan Cristescu, Directorul Muzeului Național al Literaturii Române, alături de membrii echipei de editare critică a operei ştiințifice, cercetătorii Andreea Apostu, Ionuț Daniel Băncilă, Eugen Ciurtin, Daniela Dumbravă, Octavian Negoiță, Cătălin Pavel, Vlad Şovărel şi Bogdan Tătaru-Cazaban.
Eugen Ciurtin, directorul Institutul de Istorie a Religiilor al Academiei Române, oferă o amplă prezentare a acestei expoziții:
„Expoziția de manuscrise inedite pe care o veți vizita reprezintă începutul vindecării unei traume istorice.
Ea prezintă manuscrise inedite ale lui Eliade despre care în urmă cu zece luni nu se știa pur și simplu că există. Ele au fost între timp salvate de un grup de binefăcători privați și donate Institutului de Istorie a Religiilor al Academiei, unde au fost imediat și intens studiate, apoi editate critic. Astfel, toate au fost deja identificate, datate, descifrate, comparate și integrate corespunzător – pentru prima dată – în ansamblul operei științifice și literare a lui Eliade. În cele patru săli ale expoziției ele restituie atmosfera de lucru din mansarda din strada Melodiei (I), din casa lui Surendranath Dasgupta (II) sau a lui Gwyn Perris (III) din Calcutta colonială și din apartamentul soților Eliade din strada Palade nr. 43 (IV), ultima lui locuință bucureșteană, cândva sediul optim al arhivei.
Părăsind România la 19 aprilie 1940, reîntorcându-se pentru o ultimă dată în iulie-august 1942, Mircea Eliade și-a lăsat la București pentru totdeauna întreaga sa arhivă de manuscrise. Nu le-a mai revăzut niciodată. Zeci de ani, nu a putut afla dacă s-au păstrat intacte. Alți zeci de ani, nu a putut ști câte din ele au supraviețuit și ce se va întâmpla cu ele. Paginile de jurnal în care își amintește, în 1952 sau 1957, cantitatea de manuscrise pentru el pierdute, pagini pe care le puteți citi sau reciti în expoziție, rămân dureroase. Cu o operă publicată deja în sute de ediții și milioane de exemplare pe toate continentele, autorul însuși nu mai știa cu certitudine, la senectute, câte sute de manuscrise cu zeci de mii de pagini rămăseseră în lăzi și în saci, la București. Necitite, neinventariate, nedescifrate de nimeni.
Toată arhiva bucureșteană – așadar și indiană – a lui Eliade se afla în 1945 în strada Palade nr. 43, sora sa Corina (Cornelia) recuperând-o, depozitând-o și conservând-o ulterior. Între 1944 și 1967, Eliade a avut interdicție de semnătură în România. Începutul reintegrării arhivei bucureștene, deci a întregii sale activități până la 33 de ani, a început propriu-zis abia în toamna lui 1981. De acum septuagenari, vechii prieteni Eliade și Noica, la justa instigare a celui din urmă, decid că trebuie văzut ce s-a mai păstrat. Noica a fost atunci însoțit la Corina Eliade-Alexandrescu de Mircea Handoca, un profesor de liceu și istoric literar care se afla în corespondență literară cu Eliade din 1968 și care îi publicase sau îngrijise unele lucrări mai mărunte. Astfel, la 22 octombrie 1981, Eliade îi comunică lui Handoca: „Am convins-o pe sora mea să-ți îngăduie cercetarea manuscriselor mele”.
După relatările lui Handoca, arhiva lui Eliade fusese păstrată în „câțiva saci cu cărți [și în] lăzile cu manuscrise și fișe” (1981), devenite „trei lăzi de campanie unde-și aveau sălașul manuscrisele” (1986) sau chiar „patru mari lăzi și peste zece saci tixiți [sic!] de manuscrise, însemnări, scrisori, ale căror taine nu le aflase nimeni aproape jumătate de veac” (2005). Între decembrie 1981 și martie 1989, M. Handoca a avut acces săptămânal nestingherit la acest fond inestimabil. A afirmat-o chiar el în 2006: „am identificat, triat, transcris și dactilografiat peste douăzeci de mii de pagini de manuscrise, însemnări, scrisori”.
După moartea lui Eliade în 1986, familia sa de la București apucase din fericire să vândă o suită de manuscrise către BCU, unele dispărând însă acolo în incendiul din 22 decembrie 1989. La moartea sorei lui Eliade în martie 1989, fiul ei, profesorul Sorin Alexandrescu, i-a oferit temporar spre păstrare lui Handoca întreaga arhivă, care altminteri ar fi rămas într-o locuință pustie. Prin relatarea sa din martie 2021, publicul a aflat că în acele puține luni dinainte de decembrie 1989 Handoca începuse deja să pună în vânzare manuscrisele lui Eliade pentru sume uriașe, obținute de la BAR și BCU, către care a vândut ce nu îi aparținea chiar și la începutul lui decembrie 1989…
Din ianuarie 1990, singur posesor material al totalității arhivei, M. Handoca a început să menționeze treptat, în zeci de reeditări, articole și materiale, „arhiva mea” în loc de „arhiva Eliade”. Și-a însușit-o integral, în impunitate. A dispus după cum a vrut de ea. A intervenit în ea, a afirmat că a „sortat” manuscrise, deși nimeni nu l-a bănuit că poate descifra corect un manuscris neliterar în limbi moderne de circulație, necum în sanscrită. Dacă în anii 1990 M. Handoca avea încă unele rezerve în a echivala arhiva Eliade cu o proprietate a sa, în 2004 ajunsese să afirme: „Mulțumesc D-lui Sorin Alexandrescu care mi-a dăruit, în martie 1989, arhiva lui Mircea Eliade aflată în România”. Dimpotrivă, după cum a precizat Sorin Alexandrescu în martie 2021, „deținerea fizică a «obiectului» fusese ea însăși conferită temporar de către mine lui Handoca […] și nu cedată definitiv”.
Handoca a murit în septembrie 2015. Nu se cunosc eventuale dispoziții testamentare pentru donarea arhivei Eliade unei instituții publice. Moștenitorii săi, mai ales începând din decembrie 2019 și până azi, au împins trauma istorică și diversele ei culpe încă și mai departe. Sute de manuscrise inedite Eliade însușite fraudulos de M. Handoca au fost vândute la bucată de diferite case de licitații din București.
Tot atunci, din fericire, a fost lansată o campanie publică națională pentru salvarea arhivei lui Eliade, căreia i s-au alăturat sute de personalități academice și culturale contemporane, unele din străinătate. Întregul istoric al campaniei este centralizat la www.enescueliade.com. Printre rezultatele petiției publice Salvați toate manuscrisele lui Eliade! (Salvați manuscrisele lui Eliade! – Petitieonline.com) se află achiziționarea de către Academia Română a manuscriselor Eliade scoase la vânzare în aprilie 2021 (Biroul de presa al Academiei Romane). Un an mai târziu, într-o licitație din martie 2022, s-au pus în vânzare cele mai multe manuscrise inedite Eliade vreodată.
Cele mai semnificative au fost atunci salvate. Răspunzând zecilor de articole și interviuri din presa culturală și generală, mai mulți binefăcători și mecena de drept privat – într-un gest fără precedent în cultura română – au achiziționat zeci de manuscrise inedite ale lui Eliade și le-au donat Institutului de Istorie a Religiilor în vederea ediției critice.
Sunt cele pe care le puteți descoperi acum, în această expoziție. Sunt cele pe care le veți putea descifra integral curând, în prima ediție critică de inedite Eliade. Ele profilează un Eliade așa cum nu a fost niciodată cunoscut.
Institutul de Istorie a Religiilor al Academiei Române și-a făcut o datorie de onoare să contribuie la salvarea acestei arhive și să restituie manuscrisele edite și inedite publicului, în cele mai bune condiții științifice și materiale. Înțelegând trauma istorică cu toate resorturile ei, Institutul și-a propus să procedeze sistematic invers decât instalarea ei. Să aducă manuscrisele pentru prima dată în fața publicului, după ce 80 de ani rămăseseră în colecții private. Să le editeze critic și printr-o echipă de cercetare cu multiple competențe (istorici ai religiilor, indianiști, istorici ai culturii și ai literaturii române), iar nu să le publice minim, parțial și deseori înțesate de grave erori, sub o semnătură-monopol (M. Handoca). Să le publice integral și în acord cu exigențele cercetării globale, nu parțial și provincial ca mai înainte. Să le restituie în fine de urgență, nu după calendarele obscure și incoerente care au distrus, în anii 1980-2000, reprezentarea justă a țesuturilor intime prin care s-a format o operă majoră de istorie generală și comparată a religiilor la nivel planetar. Să anime, deci, un comportament instituțional elocvent, echilibrat și durabil, acolo unde au acționat mai înainte persoane și conjuncturi private, care au dezmembrat mărturiile atât de diverse ale întregii perioade indiene și bucureștene. Fără asumarea acestui comportament e improbabil să mai înțelegem – așa cum toate documentele o solicită – interbelicul românesc și istoria culturală, socială și politică a ultimului secol.
O echipă de opt cercetători – Andreea Apostu (secretar științific), Ionuț Daniel Băncilă, Eugen Ciurtin (coordonator), Daniela Dumbravă, Octavian-Adrian Negoiță, Cătălin Pavel, Vlad Șovărel și Bogdan Tătaru-Cazaban – a demarat editarea lor critică integrală, în acord cu principiile filologice și istorico-religioase globale care restuie opere manuscrise aproape centenare.
Astfel – de asemenea pentru prima dată, în lume – colectivul Institutului e în măsură să prezinte publicului manuscrise ale cărților concepute, anunțate, dar niciodată încheiate de tânărul Eliade – precum Introducerea în istoria religiilor, proiectata carte despre Hasdeu și energica Walkirii în bibliotecă – sau extraordinarul eseu polemic englezesc What’s wrong with Europe? anunțat în Cuvântul la 19 decembrie 1930 și perfect necunoscut până azi, sau schițele pentru Cunoștințele botanice în vechea Indie, studiul din ianuarie 1931 niciodată republicat, sau singurul articol despre Goethe (cu care Eliade se compara din adolescență…) scris în perioada românească (1932), alături de manuscrise originale inedite ale laboratorului unui lung lanț de cărți și studii clasice ale lui Eliade: Introducere în filosofia Sāṃkhya (1930), teza de doctorat Psihologia meditației indiene, încheiată în 1932, prima mare sinteză despre Yoga. Essai sur les origines de la mystique indienne (1936), contribuții ale sale la Zalmoxis. Revue des études religieuses (1938 [1939]), cărțile Mitul reintegrării (1942), Insula lui Euthanasius (1943) și chiar Yoga: immortalité et liberté (1954). Acestea sunt primele rezultate publice ale proiectului multianual ECCE | Ediția critică completă Eliade. Opera științifică (înainte de 1945) desfășurat sub egida Institutului de Istorie a Religiilor – un institut pe care Eliade în fond îl preconiza deja, dar nu a avut șansa să îl clădească, în anii 1930, la București.
În expoziția găzduită de Muzeul Național al Literaturii Române, manuscrisele lui Eliade despre care ieri nu se știa că există, că le concepuse, redactase și păstrase, sunt pentru prima și pentru ultima oară inedite. În curând, ansamblul donației primite de Institutul Academiei va fi prezentat publicului în primele două volume ale ediției critice Eliade.”
