CRONICĂ DE FILM Cu „Femeia de la fereastră” (2021), proaspăt lansat pe Netflix, regizorul Joe Wright propune un film de suspans care se inspiră din „Rear Window” (1954) al lui Alfred Hitchcock. Însă nu trece de nivelul de pastişă.
Un articol de Ionuţ Mareş|17 mai 2021
Bolnavă de agorafobie, dintr-un motiv pe care îl vom afla abia pe parcurs, Anna (Amy Adams), care se declară psihoterapeut de copii, locuieşte singură într-un apartament spaţios şi cam întunecat din New York. Şi pentru că nu are prea multe de făcut, îşi petrece timpul uitându-se la vecinii din clădirea de peste drum, ale cărei ferestre nu par niciodată acoperite cu draperii sau jaluzele.
Îi atrag atenţia în special întâmplările bizare dintr-o familie, ai cărei presupuşi membri – fiul adult şi aparent tulburat, o femeie despre care crede că este mama băiatului şi tatăl cam suspect – ajung pe rând la uşa ei, din motive diferite. De asemenea, mai e şi bărbatul pe care ea îl are chiriaş la subsol şi despre care nu ştie prea multe.
Dar când eşti suferind, aşa cum, din chipul lui Amy Adams, înţelegem în fiecare moment că este Anna, totul poate lua proporţii monstruoase. Suntem în mintea posibil traumatizată a protagonistei, prizonieri ai perspectivei ei limitate și a spaimelor și suspiciunilor ei, aşa că nu avem de ales decât să încercăm să înțelegem din frânturi ce e adevărat și ce e fals din ceea ce vedem și auzim.
Este, în fond, miza oricărui film de suspans. Iar ce contează în astfel de cazuri este dacă regizorul reușește să împrospăteze, să șteargă de praf convențiile genului, astfel încât rezultatul să fie convingător.
Nu cred că lui Joe Wright îi iese. Și asta parțial pentru că nu își lasă filmul să scape de sub umbra capodoperei „Rear Window” (1954). Trimiterile omagiale sunt în detrimentul filmului, pentru că readuc în memorie în permanență meșteșugul fără greș al lui Alfred Hitchcock, precizia și complexitatea regiei sale. Comparația devine inevitabilă.
Apoi, Joe Wright aglomerează o mulțime de tropi ai genului, însă pare a uita esențialul: nu bifarea multor mărci de acest fel asigură suspansul, ci o logică imbatabilă a livrării detaliilor firului narativ și mai ales inspirația de a găsi ritmul potrivit. Cineastul britanic pare să fi studiat cu atenție toate bornele ce trebuie atinse, însă cade astfel în manierism.
Și mai e ceva, foarte important. „Femeia de la fereastră” suferă de un păcat des întâlnit la filmele din categoria sa de greutate: psihologizează într-un mod deloc subtil – bineînțeles că starea personajului este urmarea unei traume în familie. Adică alege calea mai ușoară și mai puțin respectabilă de a manipula spectatorul. De aceea, și satisfacția cinefilă a mai mică.
