Editura Polirom vă oferă un fragment din noul roman al lui Dan Lungu, „Șoferul din Oz”, apărut în colecţia „Fiction Ltd.”, o carte din care nu lipsesc umorul, duioşia şi nici dimensiunea documentară.
Un articol de Ziarul Metropolis|23 martie 2022
Șoferul din Oz, noul roman al lui Dan Lungu, propune o incursiune la firul ierbii în lumea politico-interlopă postcomunistă, spre începuturile capitalismului autohton. Sergiu, Sergio sau Sergiulică este șofer, bodyguard, spărgător de lemne pentru grătar, secretar de stat, adică om bun la toate în preajma puterii. Povestea lui ne duce de la găștile de cartier până la ministere și locuri discrete unde se iau decizii și se pregătesc tunuri.
Cu o perspectivă postmodernă, implicit ironică, Șoferul din Oz combină povești de dragoste și de familie cu radiografia oblică a puterii și lupta personajului principal pentru cucerirea normalității în vremuri tulburi. O carte din care nu lipsesc umorul, duioșia și nici dimensiunea documentară.
Ca în majoritatea romanelor lui Dan Lungu, te amuzi, te emoționezi și afli o sumedenie de lucruri incredibile despre lumea în care trăiești.
FRAGMENT
Avea destule ale lui pe cap, nu mai voia şi problemele lui Boss. Să facă borş cu ele. În plus, se ferea să afle prea multe. Avea fermoar la gură, nu era de ăla câştigat la loz în plic, dar, vorba aia, ce nu ştii, n‑ai cum să răsufli. Doar strictul necesar. Nu vedea, nu auzea, nu‑l interesa, nu era omul nimănui. Să‑şi ţină gura învăţase de mult, de când era om de bază în gaşca din cartier şi puneau la cale cafteli şi alte minuni. Tot acolo învăţase să se bată cu tot arsenalul, de la rozetă şi lanţ de bicicletă la nunceag şi bâte de baseball. Apoi au apărut săbiile ninja, dar de astea nu s‑a atins, erau specialitatea indienilor de mahala. Pentru el, pumnul era sfânt. O torpilă bine plasată făcea cât o mie de scheme. Pe mulţi îi lăsase cu roţile în sus, vorbind singuri. Mai erau din ăia care umblau cu karate învăţate din filme, cu desene animate după Jackie Chan, mulţi din ăştia liniştise la viaţa lui, acu îi ziceau „salut, prietene“ când îl vedeau pe stradă, încă de pe trotuarul celălalt. Dar de la întâmplarea aceea se mai liniştise; mai bine muşca din pumn decât să dea cu el, deşi îl furnica brandul.
Din buza scărilor exterioare, cuprinse cartierul în priviri. Coamele copacilor băgaţi unul în altul erau de‑un verde curat după ploaie, cum nu văzuse de mult. Când era mic, copacii erau mult mai mici şi ei. Nici nu se puteau ascunde după trunchiul lor, deşi ei, copiii din cartier, erau slăbuţi cu toţii. Parcul din stânga semăna pe atunci cu o pepinieră. Faţadele blocurilor se coşcoviseră, umezeala desena hărţi largi. De pe cel din faţă nu cunoştea nicio ţară, niciun continent, nu semănau cu nimic. Apăru tanti Aspazia, care mergea după mici cumpărături. Se bucura să o vadă. Cu programul lui, o întâlnea rar şi pe fugă, deşi avea grijă de casă şi de Mama Sofia. O plătea când îşi amintea. Nu cerea niciodată nimic. După îmbrăcăminte şi mers, semăna cu o călugăriţă în civil.
Tanti Aspazia era necăjită. Foooarte necăjită. Îşi amintea Dacia lor galbenă, pe care o conducea nenea Vicu, Dumnezeu să‑l ierte? Da, sigur că şi‑o amintea! Ei bine, Dacia lor, cu care şi‑au făcut concediile în tinereţe la munte şi la mare, în orice împrejurare, o păstra ca amintire după moartea lui Vicu, acolo, lângă vechiul parc de joacă. Plătea impozite pentru ea, chiar dacă avea cauciucurile dezumflate, volanul înţepenit şi încuietorile ruginite. N‑a mai mutat‑o de acolo de la moartea lui Vicu. Ei bine, pe Dacia lor dragă, un nesimţit a lipit afişe peste tot că vinde nu ştiu ce piese de calculator, că repară şi treburi din astea, care pe ea n‑o interesează. În altă parte nu‑şi găsise să‑şi arate bazaconiile? Fix pe maşinuţa lor, pentru care se certase cu cei de la gunoi că voiau să o ridice? Ei bine, a aflat că e un flăcău de la Z‑uri, de la etajul trei, pe nume Iustin, zis şi Benone sau Fiolă, care făcuse toată isprava, aşa că a fost să vorbească cu el. Să vorbească frumos. L‑a găsit şi l‑a rugat să‑şi dezlipească porcăriile. Bine, nu i‑a spus chiar aşa, porcăriile, ci chestiile alea, că e maşina ei.
Dan Lungu (n. 1969) este unul dintre cei mai apreciați scriitori români, cărți ale sale fiind traduse în numeroase limbi. La Editura Polirom a mai publicat volumele de proză scurtă Băieți de gașcă (ed. I, 2005; ed. a II-a, 2013), Proză cu amănuntul (ed. a II-a, 2008) și Părul contează enorm (2019), romanele Raiul găinilor (ed. I, 2004; ed. a II-a, 2007; ed. a III-a, 2010; ed. a IV-a, 2012), Sunt o babă comunistă! (ed. I, 2007; ed. a II-a, 2011; ed. a III-a, 2013; ecranizat în 2013, în regia lui Stere Gulea; ed. a IV-a, 2017), Cum să uiți o femeie (ed. I, 2009; ed. a II-a, 2010; ed. a III-a, 2011), În iad toate becurile sunt arse (ed. I, 2011; ed. a II-a, 2014), Fetița care se juca de-a Dumnezeu (ed. I, 2014; ed. a II-a, 2016; ed. a III-a, 2018) și Pâlpâiri (2018), precum și cartea pentru copii Vlogger la 13 ani sau Buncărul cu bunătățuri trăsnite (2021). Tot la Editura Polirom a coordonat volumele colective Tovarășe de drum. Experiența feminină în comunism (2008, în colab.), Str. Revoluției nr. 89 (2009, în colab.), Cărți, filme, muzici și alte distracții din comunism (2014, în colab.) și Cartea copilăriilor (2016, în colab.). În 2011, statul francez i-a acordat titlul de „Chevalier de l’Ordre des Arts et des Lettres” pentru contribuții la îmbogățirea patrimoniului cultural francez.
Îşi amintea Dacia lor galbenă, pe care o conducea nenea Vicu, Dumnezeu să‑l ierte? Da, sigur că şi‑o amintea! Ei bine, Dacia lor, cu care şi‑au făcut concediile în tinereţe la munte şi la mare, în orice împrejurare, o păstra ca amintire după moartea lui Vicu, acolo, lângă vechiul parc de joacă.
