INTERVIU Gabriel Gheorghe este scenaristul filmului VISUL, regizat de Cătălin Saizescu, prima producţie autohtonă filmată într-un penitenciar.
Un articol de Ziarul Metropolis|17 decembrie 2023
Comedie inspirată din întâmplări reale, VISUL spune povestea unui actor din provincie (Vlad Logigan), nefericit și deseori umilit în carieră, care merge la penitenciar să monteze un spectacol cu deținuți, pregătindu-i pentru festivalul „Descătușare prin cultură”.
De la experiența personală, la scenariul și filmările pentru VISUL
Tot ce este în scenariu mi s-a întâmplat sub o formă sau alta, în afară de final, chiar dacă aici le-am împănat puțin pentru a deveni artistice, cinematografice. M-am detașat atât de mult încât să pot să le privesc cu autoironie.
Aveam scenariul în minte, dar nescris, cu mulți ani înainte să mă întâlnesc cu Cătălin Saizescu, în 2018, să povestim despre diverse subiecte, iar el s-a oprit la acesta. Nu am scenarii de sertar, iar la propunerea lui am hotărât să-l scriu pe acesta. M-a încurajat constant să scriu și a transformat acest scenariu în film. Sunt foarte bucuros că s-a întâmplat.
Personajele au savoarea lor așa cum sunt descrise, chiar dacă sunt inspirate de persoane reale. Nefericrea sau fericirea unuia se bazează pe fericirea sau nefericirea altuia, sunt teme recurente pe care le-am trăit sub o formă sau alta.
Sunt oameni de la care am învățat multe de-a lungul vieții mele și am încercat să le plasez aici.
Realitate versus ficțiune
Au fost mai multe întâmplări care m-au condus la scenariu, nu doar cele cu deținuții.
Spre exemplu momentul în care Vlad Logigan alege să intre pe scenă la premieră, deși nu trebuia să fie acolo.
Eu n-am avut răbdarea să stric o premieră, dar am intrat peste colegul meu Tache Florescu la una din ultimele repetiții pentru o piesă de teatru, am intrat înainte să-și spună replica și am început eu, am dat replica unei colege care joacă și ea în film. Privit din afară era comedie pură, dar pentru ceilalți nu, eu eram foarte nervos.
Aici am ales Antigona pentru că e o piesă mai cunoscută, și apar doi actori pe scenă.
În timpul filmărilor, deci la vreo 3 ani de la scenariu, am aflat că a apărut un film cu un subiect similar, ne-a spus Ruxandra Flonta, producătoarea, de filmul francez „Un triomphe”, mi-a trimis informații, m-am chinuit cu dicționarul, și în timp ce-l vedeam mă gândeam că mi-au furat scenariul și că o să-i dau în judecată. De fapt, lucrurile erau mult mai simple, erau situații similare și se pare că s-au derulat în cam același timp. În filmul francez piesa pe care o montează deținuții e „Așteptându-l pe Godot” a lui Samuel Beckett, la noi e „Visul unei nopți de vară”. Francezii s-au mișcat mai repede, la noi a durat mai mult de la scenariu la film, al lor a ieșit mai repede decât al nostru, întârziați de pandemie. Dar sunt destule diferențe, nu doar coincidențe.
Cred că am ales bine Shakespeare și în realitate, și în film
Pentru că atunci când am fost rugat de ofițerul de educație de la penitenciarul din Slobozia să fac o piesă cu deținuți pentru festivalul „Descătușare prin cultură”, am descoperit că toate personajele lui Shakespeare, din piesa meșterilor, erau acolo. Într-un penitenciar cu 2.000 de oameni, eu am descoperit acești oameni.
Eram total timorat, intrasem ca în cavou acolo. Primul pe care l-am întâlnit a fost Blându, un tip masiv, căruia nu-i știu numele. Stătea cu privirea pierdută și din când în când scotea un zgomot; la un moment dat s-a întors către mine și m-a întrebat „ce faci aici?”, am început să-i spun, dădea impresia că mă ascultă și dintr-o dată a spus „mi-am omorât soția”, iar eu eram singur cu el în cameră, mă uitam către gardienii de-afară… Omul era foarte blând, dar povestea era reală, am aflat mai târziu că într-un acces de furie comisese fapta.
Apoi l-am cunscut pe Fundulea – un tip din Arad care aproape mă convinsese că trăise în teatru, un fanfaron – și pe restul personajelor pe care le vedeți în film.
La început aveam altă atitudine, „cuvântul meu e lege”, apoi ajunsesem mic de tot, sclavul lor, „vă rog, dacă vreți să citiți textul ăsta”…
Când ajungeam acasă mă tot gândeam de ce vor ei să facă piesa și din paranoia am ajuns la concluzia că vor să evadeze
N-am avut disponibilitatea să termin proiectul, n-am mai putut, plângeam ca o fecioară când mă gândeam că trebuie să revin acolo. Partea de confort era la minimul istoric. Mi-a fost foarte greu, poate m-aș fi obișnuit dacă aveam încăpățânarea de a merge mai mult acolo.
Apreciez mult dăruirea oamenilor care fac tipul ăsta de proiecte, am colegi care au terminat piesa, exact aceeași – pentru că te gândești ce poți face în teatru cu ei, o piesă cu neprofesioniști, partea asta din Shakespeare, scena meșterilor din „Visul unei nopți de vară”.
Am aflat recent și că s-a făcut un documentar despre un astfel de proiect de teatru cu deținuți, premiat internațional, felicitări.
Eu mă bucur că am reușit să mă detașez cu autoironie de povestea pe care am trăit-o și să scriu scenariul având în minte pentru personaje chiar oamenii cu care am lucrat.
Experiența pe platou
Consider că arta se face într-o stare de grație, prefer locurile în care creația înflorește de la sine. Iar unul din parametrii de lucru cu Cătălin a fost această prietenie, pentru că uneori e mai importantă. Sunt un om care-și economisește energia, prefer să-mi placă ce fac.
Joc un rol mic, al regizorului de provincie Emil Râpeanu, un tip bine îmbrăcat, genul care ar dori să ia locul regizorului artistic invitat.
În momentul în care scrii sau regizezi, tentația e să ți le dorești pe toate, dar trebuie să-ți înfrângi această dorință. Eu n-am scris cu dorința de a juca și nu mi-am scris niciun rol.
Am o apariție mică, dar care trebuie urmărită.
Cătălin a ales actorii. Singurul personaj pe care l-am scris cu un actor în minte a fost Ciocârlan, personajul lui Spahiu, dar nu știam că va fi distribuit chiar el, a fost o coincidență. Nu m-au surprins alegerile lui Cătălin, nici în ce privește actorii neprofesioniști pentru rolurile Fane Măreț și Botișor.
Pentru că dacă în teatru sunt alte principii, e greu să lucrezi cu cineva care n-a mai făcut teatru, la film naturalețea e mai importantă. Sunt oameni care au nativ această libertate de-a exista în fața camerei, care de obicei se câștigă și prin multe filmări. În film e mai bine să fii spontan și să trăiești efectiv decât să joci lucrurile astea, să te prefaci că ești spontan și că trăiești efectiv.
Am foarte multe replici favorite, poate actorii care vor vedea filmul vor aprecia replica pe care o spune Serghei Mizil când nu vrea să joace alt rol, publicul va râde la replica „la revedere litoral” sau la replica spontană a lui Serghei – „ce facem dom’le, ne luăm de la un nume?”, eu n-aș fi găsit ceva mai bun în contextul ăla.
Invitație la cinema
În primul rând, subiectul filmului e diferit față de altele care folosesc deseori povești similare, Romeo și Julieta, cupluri care înving obstacolele, un băiat salvează planeta și altele…
„Un actor merge la teatru și face o piesă cu deținuți, iar ei evadează sau nu”, foarte rar.
VISUL e un film care-mi place mult și un vis împlinit.
Eu sunt un scenarist de conjunctură și nu cred că aș fi scris subiectul ăsta personal și atipic. Când scrii îți imaginezi altfel lucrurile. E posibil ca regizorul să vadă altfel scenariul, îi aparține lui când îl primește, cu imaginația, bagajul lui de cunoștințe și dexteritatea artistică duce mai departe scenariul. Iar aici totul e foarte aproape de ce-am scris.
Orice cuvânt scris e mort dacă nu e trecut prin filtrul regizorului, al actorului, al scenografei, acum filmul e complet.
Sper ca oamenii să fie curioși să vadă filmul, să vadă cum joacă și ce fac actorii de pe afiș, să vină pentru subiect, pentru că e bun, regia e bună. Să vină și să se întrebe și ei, ca mine atunci, de exemplu, de ce niște deținuți s-ar apuca de teatru?
Au fost mai multe întâmplări care m-au condus la scenariu, nu doar cele cu deținuții.
