Disponibil pe platforma gratuită Cinepub, „Dacia, dragostea mea” (2009) este un documentar care rememorează câteva repere ale istoriei recente a României prin prisma unul simbol al industriei din timpul comunismului, al cărui importanţă s-a prelungit până în prezent: celebrul autoturism produs la Mioveni.
Un articol de Ionuţ Mareş|13 mai 2017
După un cadru în care, pe ecranul unui televizor, se derulează un fragment dintr-un reportaj bombastic din timpul comunismului despre cum noul model Dacia 1300 ar urma să împânzească șoselele patriei, regizorii spaniol Julio Soto și român Ștefan Constantinescu introduc o secvență din prezent, cu un astfel de automobil gata a fi distrus la un depozit de fier vechi și a fi schimbat cu unul nou, la zi.
Printr-un astfel de montaj abrupt și ironic, cei doi cineaști rezumă contrastul pe care este construit întregul film: până în 1989, Dacia a fost unul din simbolurile industriei comuniste, pentru ca după Revoluție să devină un simbol al trecerii la capitalism și al schimbărilor suferite de societate.
Premisa ofertantă a regizorilor este că trecutul recent al României poate fi spus și prin prisma evoluției Daciei – un tip de istorie prin parbriz. Însă discursul nu este unul didacticist, iar eventualele efuziuni de nostalgie ale unora din protagoniști sunt temperate prin contraargumentele altora.
În demersul lor echilibrat, chiar dacă nu foarte spectaculos vizual, Soto și Constantinescu aleg o serie de personaje cât mai diferite pentru a exemplifica diverse manifestări ale relației românilor cu Dacia, dar și pentru a puncta câteva repere istorice și sociale.
Subiectul plecării din țară în timpul regimului Ceaușescu este abordat prin povestea fostului mare fotbalist Miograd Belodedici, care, filmat la volanul unei Dacii vechi, își amintește cum, în anii `80, a fugit în Iugoslavia cu o astfel de mașină, alături de mama sa, sătul de lipsa de perspectivă din țară.
Omul de afaceri Dinel Staicu, inițiatorul unui muzeu al lui Ceaușescu și reprezentant al unui tip de îmbogățire controversată după Revoluție, relatează, printre obiecte din vechiul regim depozitate în vila sa, cum și-a cumpărat prima Dacie, cu bani împrumutați.
O legătură strânsă cu acest automobil a avut-o Constantin Stroe (decedat între timp, în decembrie 2016), fost director al uzinei Dacia, de asemenea personaj în documentar, cel care leagă trecutul de prezent.
Dacă, în timpul comunismului, Dacia, greu de obținut, putea fi o marcă a unei oarecare prosperități a proprietarului, după 1990 ea devine o marcă a unei vieți la limita precarității, așa cum o dovedește un fost angajat, din 1982 până în 1991, la autoservice-ul Dacia, de unde a fost disponibilizat, ajugând apoi să lucreze într-o benzinărie.
Însă Dacia nu folosește doar la celebrele ieșiri la iarbă verde și la plimbări prin țară: doi bărbați romi din Teleorman pornesc cu o Dacie veche până în Spania, pentru a munci alături de alte rude, ei fiind însoțiți în drumul lor de cei doi regizori.
Așadar, Dacia i-a acompaniat pe români de-a lungul a peste patru decenii, inclusiv în cele mai dramatice momente: în fuga sa temporară de dinainte de a fi prins în decembrie 1989, Nicolae Ceaușescu a fost transportat, alături de Elena Ceaușescu, în Dacia unui simplu cetățean, Nicolae Petrișor, de asemenea unul din personajele documentarului realizat de Julio Soto și Ștefan Constantinescu.
„Dacia, dragostea mea” este un documentar agreabil, în care cei doi regizori găsesc rezolvări vizuale interesante la dificultățile pe care le presupune un astfel de demers. Secvențele inevitabile cu personaje vorbind în timp ce conduc sunt dublate de secvențe statice, cu protagoniști filmați în locuințele lor sau la locul de muncă, astfel că această alternanță, trecerile permanente de la un personaj la altul, creează un ritm susținut.
Articol apărut pe blogul lui Ionuţ Mareş.