Săptămâna trecută, un student la Medicină s-a despărţit de viaţă într-o cameră de cămin din Grozăveşti. Într-un bilet de adio, a lăsat lumii o ultimă frământare – perspectiva de a nu fi niciodată un medic bun. A murit prin sufocare, aşa cum, printr-un tragism poetic, a şi trăit.
Un articol de Diana Trăncuță|16 noiembrie 2016
Cum altfel, dacă nu asfixiat de propriile neliniști, și-a dus acest tânăr puținele zile în care a fost pe pământ? În final, rămas complet fără aer, a trecut de la a face experimente pe cadavre la a fi el însuși unul.
Deznădejdea asta maladivă, fatală, n-ar trebui să cuprindă niciun om, dar cu atât mai puțin unul care mai are, teoretic, atâtea alte mici deznădejdi de cunoscut – o restanță, un metrou ratat, o insomnie, un prieten în minus. Ești tânăr, te amăgești că ești etern și din visarea asta se presupune că ar trebui să te trezească primul fir de păr alb, nu moartea.
Uneori îmi imaginez că sunt mort se tot repetă și pe scena Teatrului Excelsior. Ce e cu tinerii și cu macabrul? iHamlet, spectacol de teatru multimedia centrat pe un personaj, H, un băiat dezamăgit de propria viață, creionează un posibil răspuns. Născută dintr-un teribilism specific adolescenței, atitudinea relaxată în fața sfârșitului ultim cere, de fapt, destulă compătimire din partea celorlalți. E prea devreme pentru a nu mai avea nimic de pierdut, de câștigat, de iubit.
iHamlet vorbeşte despre o realitate adolescentină de care cu toții am auzit, însă acest lucru nu o face mai uşor de suportat. Situarea într-un cerc închis, unde nu se mai vede, ca soluție, decât moartea, e cauzată de o dramă familială. Aici intervine, subtil, paralela shakespeariană. După divorțul părinților lui, dialogurile zgomotoase pe care H le are cu mama sa, pe care refuză să o vadă cu un alt bărbat, amintesc de furia vindicativă a lui Hamlet, cel originar. Ceva e putred în tinerețea lui H, doar aşa se poate explica imaginea vizuală pe care el însuşi o proiectează în minte ─ creierii împrăştiați pe pereți ai străinului din viața mamei lui.
Fragmentarea subită a familiei creează retrospective ale trecutului, momente ideale, cu mers la plajă și cu soare. În zadar se încearcă însă ancorarea în aceste amintiri tot mai șterse, viața nu se lasă impresionată de fericirile de scurtă durată. Relația conflictuală dintre fiu și mamă, lipsa unei relații reale între fiu și tatăl permanent ocupat ─ teme dintotdeauna valide, în multe cazuri, sub diverse forme ─ dau un personaj profund paralizat de singurătate. Iubirea, cea care l-ar putea salva, devine, în cele din urmă, o joacă, un motiv de plictiseală, o superficialitate pe care vârsta o poate scuza.
Universul interior al lui H e parte dintr-un spațiu mai larg, în care se întâmplă diverse ─ două camioane de suc se ciocnesc pe o autostradă, o femeie, în China, naște singurul copil la care are dreptul, o alta primește, pentru prima oară în viața ei, o palmă; pe fundalul acestei treceri prin viața lumii, Planeta Albastră se rotește pe un ecran invizibil, cucerind sala. Luând ca reper acest simbol al unui întreg măcinat de probleme și de întâmplări, angoasele lui H nu-l fac pe adolescent cu nimic mai special față de restul omenirii. Decepțiile lui îl pot oricând doborî, dar la fel de mult îl pot și ridica. Asemeni shakespearianului Hamlet, închis într-o coajă de nucă, ceea ce, raportat la lume, ar putea fi chiar propria viață, H s-ar putea crede, într-adevăr, regele nemărginirii, dacă nu ar fi însă visele urâte. Dacă n-ar fi mama și intrusul. Dacă n-ar fi tatăl care uită de ziua lui de naștere. Din fericire, povestea lui H lasă un final deschis, ceea ce e cu atât mai bine cu cât în primele rânduri ale sălii stau numai adolescenți. Poate cei mai descurajați dintre aceștia, dacă vor fi, se vor mulțumi cu șansa pe care dramaturgul o dă personajului, și deci, implicit, și lor.
DISTRIBUȚIA: Catrinel Bejenariu, Gabi Costin, Vlad Logigan, Vlad Pavel
REGIA: Catinca Drăgănescu
SCENOGRAFIA ȘI COSTUMELE: Bogdan Costea
DRAMATURGIA: Elise Wilk
După divorțul părinților lui, dialogurile zgomotoase pe care H le are cu mama sa, pe care refuză să o vadă cu un alt bărbat, amintesc de furia vindicativă a lui Hamlet, cel originar.
Foto: Alina Ușurelu
