Am stat de vorbă cu regizoarea şi profesoara Andreea Vulpe despre spectacolul „Fat pig” de la Teatrul Tineretului Metropolis, despre acumulări şi transformări în teatru, în şcoală, în viaţă…
Un articol de Cristian Moțiu|25 iulie 2023
Într-o lume în care multinaționalele au început să reprezinte modul de viață ideal pentru mulți dintre tineri, și noile interogații sau provocări sunt pe măsura originalității noilor constructe psiho-sociale. Subiecte incomode, despre cât mai putem fi noi înșine sub presiunea unei societăți care impune noi norme și o imagine superficială și crudă a noii perfecțiuni umane, despre judecata invazivă a semenilor noștri cei deja robotizați și dezacordul între formă și fond, ne alertează cu privire la pericolul de a nu mai avea dreptul de control asupra personalității și sensibilității noastre.
Va avea un tânăr corporatist îndrăgostit de o simpatică bibliotecară supraponderală destul curaj și forță pentru a lupta cu răutatea și bârfele unor colegi dezumanizați? Deși piesa poate fi interpretată ca fiind politică și ideologică, spectacolul, la granița dintre comedie și dramă, rămâne unul sincer și emoționant, interpretat cu candoare și talent.
„Fat pig” de Neil LaBute, la Teatrul Metropolis. Spectacol de licență al studenților tăi la actorie. E un privilegiu pentru ei să poată fi puși în valoare de un regizor experimentat, care i-a crescut și îi cunoaște atât de bine. Care sunt mizele tale atunci când ești în ipostaza ultimă de regizor-pedagog și urmează să-i trimiți în „lume”?
Nu-i deloc ușor să-ți dai seama ce-ți place cu adevărat, după ce ai fost bombardat de media și de societate cu avalanșa de informație care îți spune ce ar trebui să-ți placă. Dar cred că e foarte important, pentru oricine, dar mai ales pentru un artist în formare, să conștientizeze faptul că are această problemă și să facă efortul de a-și descoperi propriile opțiuni, dincolo de cele induse de alții, iar în cele din urmă, dacă e posibil, să-și regăsească autenticitatea. Așa înțelegând lucrurile, mi s-a părut că Fat Pig este textul prin intermediul căruia le pot oferi studenților mei ocazia de a medita asupra acestei probleme esențiale, într-un moment de răscruce al formării lor artistice, absolvența, care este și începutul existenței lor creatoare în mijlocul oamenilor.
Ei au înțeles ce au de câștigat și ce pot dărui publicului prin acest text și l-au ales, dintre mai multe propuse. Cei mai zănatici studenți pe care i-am avut vreodată, mari iubitori de petreceri și străini de rigoare, au ales, după 3 semestre de actorie în pandemie, când energiile lor erau pe punctul de a exploda ca o sticlă de șampanie care a stat prea mult timp culcată, au ales să joace niște corporatiști scorțoși, riguroși și disciplinați. Cred că au simțit nevoia să iasă din pantalonii de pijama în care și-au petrecut cursurile online și să se îmbrace la patru ace. Glumesc. Dar chiar cred că au avut intuiția faptului că lucrul de care aveau cea mai mare nevoie, în acel moment, era rigoarea la care universul corporatist al lui LaBute îi obliga și, mai ales, descoperirea unei căi de a exista liberi în interiorul ei. Iar eu mi-am dat seama, o dată în plus, câtă nevoie ar avea spectatorul să se întâlnească cu el însuși pe această cale.
Deci, ca să răspund întrebării tale, cred că miza principală, în momentul absolvenței, a fost aceeași ca pe tot parcursul studiilor: descoperirea de sine. Ei i s-a adăugat racordarea studentului, ca tânăr artist, la lumea căreia îi pune oglindă și descoperirea rolului formativ pe care îl va juca mereu în relația cu ea.
Andreea, ai terminat Regia la I.A.T.C. în 1989, la clasa extraordinarului regizor și profesor Valeriu Moisescu (care, printre multe altele, l-a descoperit la Ploiești pe Toma Caragiu și l-a adus în București), ai regizat mult și peste tot. Întâmplător sau nu, eu eram student în anul întâi când tu terminai, debutam la domnul Moisescu în „Mizantropul” lui Molière la „Bulandra” și ți-am văzut și prețuit spectacolul de licență cu „Regele Lear”, tot la „Bulandra” (unde cred că s-a jucat doar într-o seară). În ceea ce are esențial fenomenul teatral, s-a modificat ceva, a intervenit ceva în tot acest răstimp?
Da, nevroza. A spectatorului, ca și a artistului care încearcă să și-l apropie. De parcă timpul nu mai are răbdare, iar cina trebuie servită gata mestecată, pentru că musafirii n-au timp să se așeze la masă. Așa că Oedip, Harpagon, Policinelle, regele Lear, apar toți îmbrăcați în același costum office ca și non-conformiștii Hamlet sau Alcest, nu doar ca să fie clar din prima clipă că problemele lor sunt actuale, ci și ca să fie cool (precum lumina mereu rece în care trăsăturile abia se disting) și ne servesc pe tavă cheia înțelegerii poveștii pe care o spun, ca să nu ne pierdem vremea să ne batem capul. De mulți ani încoace, de când moda e teatrul german, creatorul de teatru e un corporatist care se supune normelor ei. Ca Tom, din Fat Pig, nu are curajul să se ”afișeze” cu ceea ce-i place. Doar cheia parodică îi redă îndrăzneala de a o face, așa că o vizitează cât poate de des pe această Helen cu fundă de Miss Kittie, a cărei companie îi întreține iluzia libertății sale creatoare.
Ai spus undeva, „Caut cruzimea. Pentru că aș vrea să descopăr toate căile prin care fragilitatea o poate învinge”. Se pare că prezentul și ultimii ani ai planetei au fost darnici cu tine și căutarea ta. Învingem? Sau ferocitatea se reinstaurează ca o dominantă a naturii umane?
Ha! Nu m-am gândit până acum, dar ai dreptate, eu căutam cruzimea în textele dramatice, dar realitatea ultimilor ani a fost mai darnică decât ele. Și, da, am găsit, împreună cu studenții mei, calea pe care fragilitatea noastră să o biruie. În semestrele petrecute în pandemie (trei din cele patru pe care le-au parcurs până la proiectul de licență Fat Pig), actoria a devenit fructul interzis, așa că a fost mai râvnit decât oricând. Mă țineau până noaptea târziu pe zoom, la cursul de actorie, și căutau mereu soluții pentru a se întâlni în real, iar când apărea un scurt moment de relaxare a restricțiilor, nu se mai săturau de muncă.
Mi-aduc aminte scurta perioadă în care, școala fiind în renovare, am lucrat în clădirea goală a Teatrului Bulandra, sala Toma Caragiu. Veneau la curs cu câte trei ore înainte de ora începerii, iar seara trebuia să-i dea afară portarul, pentru că ei n-ar fi obosit nici până dimineața. Dacă, în general, studenții tind să se lase atrași mai degrabă de trepidația vieții extrașcolare, pe ei pandemia i-a ajutat să-și dea seama ce își doresc cu adevărat, să se antreneze mai mult, să-și managerieze timpul eficient și să prețuiască rigoarea. Au devenit workaholici și determinați să reușească. Și au înțeles mult mai bine cât de important e să existe împreună. Sunt, cred, mult mai pregătiți să ducă greul decât absolvenții altor generații. Așa că am toate motivele să sper că învingem și cruzimile care au urmat pandemiei.
Simți, cunoști vreo amenințare la adresa pedagogiei teatrale, a școlii? Sau, poate, totul e excelență și armonie… și atunci ceartă-mă pentru insinuare, întrebându-mă tu ceva.
Tot ce e viu trăiește mereu sub amenințarea degradării, dar pedagogia teatrală se află deja dincolo de acest pericol.
Grație normelor europene, menite să înlăture domnia bunului plac, evaluarea în cadrul concursului pentru un post universitar se face cu strictețe, în baza unui punctaj prin care numărul de publicații, conferințe și activități în mediul academic creează avantajul unui candidat în fața altuia. Astfel, un tânăr sau mai puțin tânăr artist de prestigiu, care dorește să devină profesor, dar a cărui expertiză, deși îl recomandă pentru a îndruma studenții, nu i-a lăsat răgaz pentru destule demersuri teoretice și academice, nu mai are șanse să câștige concursul. În plus, odată cu recenta eliminare din concurs a probei practice, în cadrul căreia candidatul făcea dovada abilității sale de a îndruma studentul, riscul ca un practician să se ridice la nivelul contracandidatului său teoretician a fost definitiv înlăturat, iar domniei bunului plac i-a luat locul domnia birocrației.
Un demers necesar pentru a înlătura un exces nociv, inițiat cu cele mai bune intenții, a eșuat astfel într-un exces perdant.
Foto: Facebook Andreea Vulpe
