„Adevărata stare, de fapt, este că eu trăiesc mereu în copilărie, cutreier apartamentele vag luminate, mă plimb pe străzile tăcute ale Uppsalei, stau în faţa casei de vară şi ascult mesteacănul cel uriaş. Mă deplasez instant. De fapt, locuiesc mereu în visul meu şi doar fac vizite în realitate.”
Un articol de Monica Andronescu|26 martie 2023
Într-o zi de 14 iulie, în anul 1918, undeva, în Suedia, se năștea Ingmar Bergman, cel care avea să devină unul dintre cei mai mari artiști ai secolului 20, regizor de film care a semnat peste 60 de creații, regizor de teatru care a pus în scenă peste 170 de piese și scenarist cu influențe uluitoare până azi. Bolnăvicios și slab, copilului născut în casa parohială întunecată din Uppsala nu i s-au acordat prea multe șanse la viață. Însă el a trăit. Strâns în chingi într-o copilărie chinuită, Ingmar a crescut într-o casă subjugată autorității patriarhale a tatălui său, dezvoltând, în același timp, o iubire mistuitoare pentru mama lui. Alături de fratele lui Dag și de sora Margareta, a crescut înconjurat de un întreg imaginar religios și într-o atmosferă conservatoare, cu pedepse aspre, care aveau să-i sape traume adânci. Când greșea era încuiat singur în încăperi sau dulapuri complet lipsite de lumină, iar acolo, în întuneric, gândurile copilului au învățat, probabil, în timp, să-și „fabrice” o „lanternă magică”.
„Mi-am îndreptat interesul către lumea misterioasă a bisericii, cu bolțile ei arcuite, cu pereții groși, cu mirosul eternității impregnat în ei, cu lumina soarelui tremurând deasupra vegetației ciudate din picturile medievale. Era acolo tot ce și-ar fi putut dori imaginația cuiva: îngeri, sfinți, dragoni, profeți, diavoli, oameni…”, avea să scrie mai târziu artistul în autobiografia „Lanterna magică”. În această lume de umbre și culori, Ingmar se refugia la acea vârstă la care autoritatea tatălui său încerca să-i zdrobească personalitatea, într-o casă de unde, la 19 ani, avea să fugă, refuzând să-și mai vadă părinții ani buni. O casă în care fratele mai mare încercase să se sinucidă, iar sora Margareta fusese obligată să facă un avort… De altfel, așa cum povestea mai târziu, Ingmar și-a pierdut credința când avea 8 ani și doar mult mai târziu, peste decenii, avea să-și regândească relația cu Dumnezeu. Deocamdată, la 9 ani, băiețelul urma să facă descoperirea care îi va schimba viața: soldățeii de tinichea transformați în personaje; o lume întreagă cu povești și lumini pe care le imagina singur și în care „locuia” mai mult decât în propria existență concretă.
În jocurile din imaginația lui, părinții îl vânduseră circului, iar el urma să devină acrobat, împreună cu Esmeralda, cea mai frumoasă femeie din lume. Povestea a ajuns la urechile tuturor, iar el a fost pedepsit aspru.
Experiența acelor ani a resimțit-o atât de acut, încât va reveni obsesiv în fiecare creație. Atunci, în copilărie, s-au născut „demonii” care nu-l vor părăsi niciodată și care vor transforma fiecare clipă din existența lui într-o luptă a supraviețuirii cu propriul sine. Sentimentul permanent de vinovăție, care l-a persecutat toată viața și care a declanșat un dispreț profund față de propria persoană, s-a născut acolo, în familia „perfectă” din Uppsala. „Educația noastră se baza în principal pe noțiuni ca păcat, confesare, pedeapsă, iertare și toleranță – stâlpi de bază în relațiile dintre părinți și copii, precum și în raportul cu Dumnezeu. Nu auziserăm niciodată vorbindu-se despre libertate și cu atât mai puțin nu-i cunoșteam gustul.”
La doisprezece ani, vede „Visul” de Strindberg… iar piesa aceasta și, în general, textele lui Strindberg aveau să-i devină aproape o obsesie de-a lungul carierei lui în teatru. „Seară de seară, în ascunzătoarea mea din avanscenă eram martorul scenelor matrimoniale dintre Avocat și Fiică. Acolo am trăit pentru prima dată magia teatrului.”
Și așa au trecut anii de școală la fel de nefericiți precum primii ani din copilăria lui. Tipul de educație al acelei perioade nu se potrivea deloc cu nevoia lui de libertate pe care avea să și-o împlinească mai târziu, întâi în teatru, apoi în film. La 16 ani, în timpul unei călătorii în Germania, l-a cunoscut pe… Hitler. Și, la acea vârstă, pentru un timp, s-a lăsat fermecat de „charisma” lui, așa cum avea să scrie tot în autobiografia „Lanterna magică”. „Hitler era teribil de charismatic. Electriza pur și simplu mulțimile… Nazismul pe care-l vedeam eu atunci părea amuzant și plin de tinerețe”. Și tot din acea perioadă datează și amintiri care se vor amesteca mai târziu în creațiile lui teatrale, imagini care se vor topi în creațiile lui cinematografice… Spre exemplu, o cameră în care candelabrul și mobilele sunt acoperite cu tul și lumina lumânărilor se răsfrânge în oglinzi. Aici, el și prietenii lui germani ascultă pe ascuns, la gramofon, balada lui Mackie Șiș. Printre valurile de fum de țigară amestecat cu razele lunii, plutea un mister de neînțeles, ușile erau închise, șosetele erau înfundate în difuzoare și ei asistau la un concert nocturn complet interzis…
Și a venit acel moment când și-a abandonat studiile și a ales teatrul, plecând în turneu cu spectacolul „Tatăl” de August Strindberg. Un eșec total. Doar 17 spectatori au fost în sala, cronicile au fost absolut umilitoare și, prin urmare, când s-a întors, toată averea lui erau un ou, o jumătate de pâine de secară și șase coroane…
În 1937, s-a înscris la Stockholm University College, ca să studieze literatura și arta, iar în acest timp și-a petrecut mult timp în teatru și a devenit dependent de film. Deși nu a terminat facultatea, aceasta e perioada în care a scris mai multe piese și a devenit asistent de regizor la un teatru local.
În 1944, la doar 26 de ani, Ingmar Bergman a devenit directorul Teatrului Municipal din Helsingborg, instituție muribundă, pe care el și-a propus s-o readucă la viață. Teatrul era, atunci când l-a preluat, într-o stare deplorabilă, murdar, plin de șobolani, prin țevile de scurgere picura urina, vântul sufla din toate părțile, cortina era uzată și cârpită, iar cabinele erau deprimante. Și totuși, despre acest loc, Ingmar Bergman avea să spună: „pentru mine acest teatru a fost raiul pe pământ”… A schimbat trupa, a renovat teatrul, repetau de la ora nouă dimineața până la zece seara și aveau în jur de nouă premiere în opt luni. Munca în teatru compensa haosul din viața lui personală, în care problemele de sănătate se amestecau cu dramele sentimentale.
Au urmat ani întregi scurși în repetiții sau în biroul său de director fie că au fost la Helsingborg, Gothenburg sau la Teatrul Dramatic Regal din Stockholm. Peste tot, Bergman a avut talentul de a revigora, de a ordona și de a organiza, în ciuda caracterului său visător și, paradoxal, vulcanic. Dincolo de succesul lui internațional în cinematografie – unde filme precum „Persona”, „Fragii sălbatici”, „Strigăte și șoapte”, „Sonată de toamnă”, rămân emblematice – Ingmar Bergman a trăit în teatru și s-a reîntors constant în sala de spectacol. La început a fost recuziter, maestru de lumini, a cochetat și cu actoria și a regizat peste 170 de piese printre care „Caligula” de Albert Camus, „Hedda Gabler” de Henrik Ibsen la Teatrul Național din Londra la invitația lui Laurence Olivier, „Don Juan” de Molière, „Un tramvai numit dorință” de Tennessee Williams, „Visul” lui Strindberg etc.
„Această sală mare cufundată în liniște și semiîntuneric este începutul și sfârșitul și cam tot ce încape între cele două”, avea să spună el despre teatru. Iubire pe viață! Iar unul dintre cele mai importante lucruri pe care le-a învățat Bergman a fost că da, „se poate face teatru fără dragoste, dar nu teatru viu, nu teatru care să respire”…
Din sala întunecată a pornit aventura lui în cinematografie, cea care îl va consacra cu adevărat și-l va purta către succes. După ce a cucerit lumea și a câștigat cele mai importante premii internaționale, Bergman s-a retras în ultimii ani, din cauza unor probleme fiscale cu statul suedez. A murit în somn, la 89 de ani, tot într-o zi de iulie, așa cum s-a întâmplat și venirea lui pe lume. Era 30 iulie, anul 2007, în insula Faro.
„Teama mea de moarte era în mare măsură împletită cu reprezentările mele religioase. Ulterior, s-a întâmplat să trec printr-o operație, una ușoară. Din greșeală, mi s-a injectat prea mult anestezic și am dispărut din lumea simțurilor. Unde au fugit orele? Nu a durat nici măcar o fracțiune de secundă.
Dintr-odată, am realizat că asta este. E greu să te gândești că din ființă te preschimbi în neființă. Dar pentru o persoană cu o permanentă frică de moarte, gândul este eliberator. În același timp, e un pic trist: îți spui că ar fi amuzant să ai parte de noi experiențe când sufletul s-a mai odihnit după despărțirea de corp. Dar nu cred că e așa. Acum ești, apoi nu mai ești. Asta mi se pare profund satisfăcător.”
