Oare ce-ar face Hitler dacă s-ar trezi, viu şi nevătămat, în Berlinul anului 2011? Poate că ar deveni… vedetă de televiziune. Acest scenariu este imaginat de Timur Vermes, în romanul „Ia uite cine s-a întors”.
Un articol de Adina Scorţescu|19 iulie 2014
Apărut în Germania în toamna lui 2012 (și, la noi, anul acesta, la Editura RAO), volumul conturează un posibil răspuns (pe de-o parte parte comic, pe de alta descurajant) la întrebarea „Dar dacă Hitler ar fi trăit în zilele noastre?”.
Cartea a avut un succes răsunător în țara de origine: 1,5 milioane de exemplare vândute, 70 de săptămâni în Top 10 al celor mai bine vândute cărți; a fost tradusă apoi în 38 de limbi și se așteaptă o ecranizare.
Autorul declara în primăvară, într-un interviu pentru The Sunday Times, că succesul se datorează faptului de a fi spart tabuul legat de portretizarea lui Hitler în Germania.
În prezentarea personajului, a ales să evite extremele întâlnite frecvent în discursul public (absolvirea de vină și demonizarea): „Suntem obișnuiți cu Hitler care zbiară tot timpul despre Holocaust. E un fel de «Hitler instant», ca băuturile cu arome artificiale pe care le cumperi la cutie. Nu este suficient ca să te facă să înțelegi sau să împiedice repetarea istoriei, pentru că nimeni nu ar vota un om ca el. Dar Hitler a fost ales. Nu a existat nicio revoluție, niciun puci.”
Pentru a găsi vocea personajului, Timur Vermes (de profesie jurnalist) a citit monologurile lui Hitler înregistrate în timpul războiului și manifestul autobiografic ,,Mein Kampf” (Lupta mea), scris în 1924. Cu toate astea, vocea Führer-ului (care se aude tot timpul, căci narațiunea e la persoana I) pare simplistă, edulcorată, lipsită de nuanțe.
Personajul trece rapid peste nedumeriri și uimiri, cam în toate situațiile noi – ca de exemplu cea a întâlnirii cu noile tehnologii: „… am descoperit acest aparat cu șoarece. Rar a existat o invenție mai genială ca asta. Te plimbi cu el pe masă și cum te plimbi cu el pe masă exact așa se plimbă pe ecran o mânuță. Iar dacă vrei să atingi un loc de pe ecran, atunci se apasă pe instalația șoarecelui și mânuța atinge și ea locul de pe ecran. Este ca o joacă de copii, atât e de ușor, iar eu eram de-a dreptul fascinat.”
Romanul nu este lipsit de haz, care vine mereu din aceeași sursă: contrastul dintre identitatea reală a lui Hitler și cea pe care i-o atribuie nemții din ziua de azi, care îl consideră un excelent imitator al personajului istoric.
„— Vedeți, nu vreau să fiu neprietenoasă, dar… asta n-o să treacă niciodată de departamentul juridic… deci dacă o să vadă un contract în care scrie Adolf Hitler…
— Dar ce altceva vreți să scrieți în el?
— Deci, scuzați-mă că vă întreb acum așa direct, dar chiar așa vă cheamă?
— Nu, am răspuns eu chinuit. Sigur că nu mă cheamă așa. În realitate mă numesc Șmul Rosenzweig.
— Am știut, răsuflă ea clar ușurată, cum se scrie Șmul? Cu Ș?
— A fost o glumă! am răcnit eu în receptor.
— Ah. Vai! Păcat!”
Întrebat de un jurnalist dacă nu există un pericol în portretizarea comică a lui Hitler, Timur Vermes a răspuns că pericolul vine tocmai din prezentarea lui ca întruchiparea răului; „această imagine îi absolvă pe milioanele de germani care l-au susținut pe Hitler de propria lor vină și responsabilitate.”
Ca să facă romanul și mai accesibil, autorul a inclus la final un glosar al numelor și evenimetelor (istorice sau personale, din biografia lui Hitler): „Eva Hitler”, „Operațiunea Barbarossa”, „Unchiul Wolf”, „Crucea de fier”, „Iarna anului 1941” etc.
