Tânjesc după o lume în care cronicile de teatru, cum şi cele de cinema să aibă utilitatea unui robot de bucătărie perfect funcţional. Să fie simple, uşor de înţeles, fără echivoc.
Un articol de Andrei Crăciun|24 ianuarie 2015
Ah, cum îmi doresc deplina obiectivitate, subtilele referiri la tehnică, la stil, la măiestria sau, dimpotrivă, neputința din arta actorului! Dar bunul Dumnezeu nu mi-a dat șansa de a fi un robot de bucătărie. Pe cale de consecință, nu pot fi impecabil și obiectiv în judecățile mele. E un avertisment pentru cele ce vor fi scrise mai departe în marginea spectacolului “Kean” de la Teatrul Mignon.
Nu este, probabil, bine să te lași influențat de mediu atunci când observi un act totuși artistic. N-am această rigoare. Sunt spectacole care pleacă, din start, în ochii mei, cu un nedrept avantaj. Nostalgia lucrează în favoarea unor teatre, cum și în defavoarea altora. La Mignon m-am simțit întotdeauna acasă. Acasă ești, îndeobște, mai îngăduitor.
Se mai întâmplă și să privesc teatrul cu curiozitatea omului care vrea, mai ales, să afle rezolvarea unor ecuații textuale. Mă duc la teatru, în primul rând, pentru toate cuvintele care se spun acolo, abia apoi pentru a mă încânta de performanțele actorilor, de lumini, de sunete, de tot schimbul acela de energie care se petrece când și când, mai degrabă rar. În cele mai multe dintre seri, replicile cad în gol zdrobindu-se în acea insuportabilă tăcere care însoțește lipsa de sens.
Așa ajungem la textul lui “Kean”, o adaptare după Sartre, cu inserții bine alese din Shakespeare. Trebuie să aflați că, la bază, “Kean” a fost scris de Alexandre Dumas Tatăl, pe la jumătatea anilor 1830, pe când scriitorul abia trecuse de treizeci de ani și își permitea încă să fie obsedat de relația dintre dezordine și geniu.
Sartre l-a rescris, la începutul anilor 1950, special pentru Pierre Bresseur, un clasic dintr-o dinastie de comedianți, dinastie încă în plină glorie. “Kean” este despre un actor care a început ca saltimbanc pe străzile Londrei, un îmbogățit și un risipitor, plin de datorii, afemeiat și alcoolic. Cel mai iubit actor al Angliei! Nimeni nu îl mai jucase vreodată așa pe Hamlet! Kean este, deci, un copil teribil îmbătrânit categoric.
Noi îl vedem pe granița prăpastiei, când o tânără actriță, o aspirantă, vine la maestru, în așteptarea unei binecuvântări cu care să plece la drum. Textul acesta este unul dintre cele mai bune din câte se spun pe scenele Bucureștiului, dacă nu cel mai bun.
Circulă, de asemenea, în cinematografe filmul “Birdman”, ultimul Innaritu, o mostră de miracol de la Hollywood. Și acolo se află un actor care se luptă cu demonii personali. Este un film superb, dar, așa superb cum este, scenariul său nu se înalță nici până la genunchii lui “Kean”.
Trebuie să mai știți că acest spectacol a fost cândva o temă de școală, la clasa profesorului Adrian Titieni. S-a schimbat distribuția între timp. Lia Gherman i-a lăsat locul Iuliei Verdeș. Vladimir Albu și Mihai Nițu n-au plecat nicăieri.
Actorii: Mihai Nițu. Nu îl cunosc deloc și e bine că e așa. Nu duc povara unor informații suplimentare. Mihai Nițu pune mult suflet în jocul său, poate prea mult. El e “Kean”.
Nu mă înțelegeți greșit: Mihai Nițu nu e unul dintre acei ambițioși fără talent de care e plin teatrul românesc. E bun, dar într-un fel care lasă să se întrevadă două variante: fie își dozează furia și entuziasmul și devine un mare actor, fie se pierde, victimă a lui însuși, căci pare predispus la un teribil egocentrism.
Vladimir Albu și Mihai Nițu, într-o scenă din „Kean“
În “Kean”, Mihai Nițu se tolănește întocmai ca un fals nobil, fumează suicidal, cu atâta ură încât probabil că în viață nu fumează deloc. El domină scena într-o manieră radicală. Intră atât de bine în hainele personajului său, încât pleci din Mignon întrebându-te dacă actorul acesta, cel din realitate, nu este un nebun în cădere liberă. Mihai Nițu face un “Kean” atât de autentic, încât mult, mult timp de acum înainte nu cred că l-aș mai putea crede în alt rol, ceea ce e în mod egal bine și rău. La sfârșit plânge și lacrimile sale nu arată inadecvat, ceea ce e o culme în sine.
Pe de altă parte, Vladimir Albu are un echilibru care ajută mult spectacolul. Nu e nimic strident în jocul tău, el e acolo, prietenul, slujitorul lui “Kean”, temperându-l, ajutându-l să nu naufragieze.
Iar la Iulia Verdeș se vede absența rutinei în spectacole, dar se vede și întregul ei potențial insuficient exploatat. Iulia Verdeș – în rolul tinerei aspirante care obține întotdeauna ce-și dorește – nu e inubliabilă. Are însă o calitate foarte rară astăzi în teatru, cum și în viață: generozitatea de a nu încerca să ia, la fiecare frază spusă, prim-planul. Iulia Verdeș e încă o viitoare bună actriță de teatru.
“Kean” ar putea suporta destule tușe care să îl îmbunătățească și probabil așa se va și întâmpla. Dar imperfect, vulnerabil, făcut de tineri absolvenți, cum este acum, “Kean” trăiește, e viu!
De mult n-am mai văzut ceva așa de viu în orașul acesta.
Foto din spectacolul „Kean“ – Teatrul Mignon
