Nicolae Iorga și patima scrisului
https://www.ziarulmetropolis.ro/nicolae-iorga-si-patima-scrisului/

Nicolae Iorga, omorât pe 27 noiembrie 1940, a fost istoric, enciclopedist, critic literar, documentarist, poet, memorialist, ministru, parlamentar, prim-ministru, profesor universitar, academician român. Păstorel Teodoreanu scria undeva că Iorga „scrie în fiecare zi câte o carte, duminica câte două”.

Un articol de Monica Andrei|27 Noiembrie 2015

Și chiar așa făcea. Mânca ceva frugal, scria şi dormea pe apucate. Într-un catalog online al unei biblioteci, găsim în jur de 1000 de titluri, peste 20 000 de articole şi recenzii, fără reeditări. Conferințe, articole, piese de teatru, cugetări, însemnări din călătorii, povestiri, eseuri, studii de istorie, memorii, critică teatrală, studii politice, studii literare, cronici, portrete, scrisori.

I-am citit autobiografia de peste 800 de pagini, “O viață de om așa cum a fost”, urmărind fraza vie, febra adjectivelor și stilul oral. Modul cum inspira firesc hazul anecdotei. Evenimentele unei epoci zburau lin, harul lui polemic îmi incita curiozitatea. Mă documentam asiduu pentru scrierile mele despre epoca în care a trăit, scris, iubit, tipărit, istoricul Iorga.

Eruditul Nicolae Iorga s-a născut în noaptea de 5 spre 6 iunie 1871, la Botoşani şi a decedat în 27 noiembrie 1940 la Strejnic, Prahova. “Anii de copilărie cu totul goi de amintiri despre tatăl cu care nu-mi era dat să schimb un gând, l-am ştiut din ce mi s-a spus despre dânsul,” scrie în volumul de memorii.

Copilăria şi adolescenţa sunt marcate de complexul sărăciei. Rămas fără tată la cinci ani, locuieşte în case modeste, iar vacanţele şi le petrece pe la mătuşile bogate ale familiei. De mic era un fenomen, ca memorie şi putere de judecată. Învăţa cu uşurinţă limbi străine. Avea putere de analiză şi sinteză. La doar 6 ani, citea literatură franceză, la 13 ani publica articole, la 19 ani era licenţiat în Litere.

Studiază la Iaşi şi frecventează cercurile “Junimii”. După licenţă, pleacă la Paris pentru trei ani, la şcoala doctorală. Se documentează în bibliotecile din Anglia, Italia, Germania. Cu un doctorat german şi unul francez, devine cunoscut în lume ca medievist, bizantinist, romanist, istoric al artelor şi filozof.

Iorga era vulcanul aflat veșnic în văzul lumii.

027-nicolae-iorgaCitisem undeva că se strecura de la universitate, unde era profesor, acasă, pe străzi lăturalnice, întotdeauna grăbit, îmbrăcat într-un macferlan larg, de culoare incertă, sub braţ cu umbrela de care nu se despărțea niciodată, cu o servietă mereu plină de tomuri masive de notițe cu pălăria neagră, salutând stângaci sau uitând să răspundă saluturilor.

Sosea dimineața la facultate, cu precizia unui cronometru, și – fără să piardă mai mult de un minut în biroul său – intra în sala de curs, înainta spre catedră; abia instalat pe scaun, începea să vorbească în felul său particular, precipitat, urmărind din priviri însemnările din fața sa.

De îndată ce sfiala de la început i se risipea, își ridica ochii de pe catedră și alegea în sală chipul unui student, care i se părea că ascultă cu mai mare luare aminte. Îl fixa atunci drept în față, fără o clipă de răgaz, îi vorbea parcă numai și numai lui, îl sfredelea cu ochii săi pătrunzători și cenușii, până când tânărul intimidat își simțea pleoapele grele și își pleca privirile la pământ.

Tatăl unei familii numeroase, vorbea rar despre copii, iar – când o făcea – avea multă smerenie. Bani de buzunar nu avea, pentru că nu făcuse cumpărături vreodată. Când achiziţiona cărţi de la anticariat, nu făcea plata. După câteva zile, venea cineva de la Casa Şcoalelor şi plătea.

Predă cursuri la Universitatea din Bucureşti; este profesor universitar la doar 23 de ani, apoi devine rector. Ţine cursuri de vară la Vălenii de Munte şi la vestita universitate franceză Sorbona din Paris. În 1898, devine membru corespondent al Academiei Române, iar în 1910 devine membru titular.

Ziarul frământă şi luminează conştiinţele

Se spunea despre Iorga că, în timpul unui voiaj cu trenul de la București la Paris și retur, scria, în legănarea vagonului cu paturi, o carte întreagă, două-trei conferințe și o sumedenie de articole pe deasupra. “Îi văzusem – scrie George Sbârcea în «Cafeneaua cu poeți amintiri» – caligrafia măruntă, puricească, după sentința dată de tipografi, pe manuscrisul trimis «Tribunei», care semăna cu o înșirare de mărgele minuscule, literele având nu știu ce vagă gotică în forma lor.

Nu cunoașteam prea multe despre grafologie, însă m-a izbit contradicția dintre scrisul acesta microscopic, sugerând modestie, dorința rămânerii în umbră, nevoie de izolare și sentiment de mesianism lohengrinian ce anima manifestările omului politic și ale ziaristului Iorga. Mă interesa ziaristul Iorga, cu ale sale articole ce trezeau admirație, erau legate de problemele arzătoare ale prezentului.”

Muzicologul și compozitorul George Sbârcea fusese mulți ani redactor al revistei „Tribuna” din Cluj. A avut ocazia să-l cunoască bine. „La banchetul organizat în cinstea lui de către profesorii Universității, împreună cu scriitorii și ziariștii clujeni, i-am fost prezentat lui Nicolae Iorga de Ion Agârbiceanu. Îmi reținuse numele din paginile <<Tribunei>>, pe care o citea regulat și din care îmi reprodusese niște articole în <<Neamul românesc>>. Mi-a propus de îndată să preiau redacția pentru întreaga provincie a ziarului său din București.

Am avut astfel prilejul, în următorii doi ani, să-l întâlnesc de câteva ori și să fiu primit în intimitatea acestui mare ziarist, pentru care presa era, cum o mărturisea de câte ori avea prilejul, un fel de făclie. «Trecând din mână în mână, ziarul frământă și luminează, fie numai pe câteva momente, conștiințele» – l-am auzit spunând. «Cum nomentele astea se repetă zilnic, conștiința cititorului este menținută într-o stare de efervescență. Articolele noastre dispar în noianul cotidianului, ca râurile în largul mării, dar ele pot să dea soluții dificultăților de moment, să stimuleze și să îndemne la fapte».

Pe lângă scurtime și precizie, Iorga cerea celor ce colaborau la ziarul său semnalarea obiectivă a faptelor, spirit de observație, voiciune, căldură. Stăruia mereu asupra ziaristului <<plin de iubire pentru meseria sa>> de la care aștepta gândire liberă, atenția întotdeauna trează, înțelegere rapidă, claritate în argumentare și sentimentul onoarei personale. Cei ce nu intră în presă fără acest buchet de calități – scrisese undeva – rămân la periferia gazetăriei, profesioniști mediocri. A afirmat într-unul din articolele sale că informarea onestă a semenilor noștri e o datorie morală de prim ordin, deoarece <<noi, oamenii, suntem făcuți pentru a ne informa și a ne îndemna unii pe alții, aceasta fiind întâia datorie și cea mai mare plăcere>>.

Colaborarea mea cu «Neamul Românesc» a luat sfârșit, deoarece, sub presiunea cenzurii, ziarul a trebuit să-și înceteze activitatea în 1940. Nicolae Iorga s-a retras vremelnic, cum spunea, din scrisul cotidian, luându-și rămas bun de la noi cu fraza pe care a publicat-o în revista sa, «Cuget clar»: «Steagul nu se predă, ci pânza lui se înfășoară în jurul inimii»”.

Viața clădită pe nisip mișcător

Prelegerile lui erau o bogăţie de fapte şi evenimente, un adevărat film al epocii cu episoade ce captivau auditoriul. “Într-o după-amiază de iarnă când a fost anunțată conferința lui la Universitatea din Cluj, un sfert de oraș păru că da năvală pe strada Kogălniceanu. Piața Unirii, plină toată ziua de forfota trecătorilor, a rămas către ora cinci în stăpânirea ciorilor și a zăpezii: prezența între noi a lui Nicolae Iorga era un eveniment rar, care făgăduia un ceas sau două de desfătare.

«Europa joacă pe funie ca o paiață alcoolică. Viața pare clădită pe nisip mișcător, toți suntem în pericol a fi prinși în vâltoarea lui», și-a început Iorga conferința.
La început mi s-a părut din cale afară de supărătoare, caraghioasă chiar puternica lui graseiere, fiindcă nu auzisem pe nimeni să mănânce cu atâta lăcomie pe «r». Curând am uitat acest defect de pronunție, ridicol înainte, deoarece accentul lui Iorga dezvăluia neliniște, iar neliniștea cuprinsese întreaga asistență,” scria George Sbârcea în ale sale memorii.

Omorât mişeleşte de legionari

Hărțuit de o fire ambițioasă și impulsivă, savantul se amestecase în tot felul de intrigi politice, ce i-au atras moartea. “Când am aflat de uciderea lui, la 27 noiembrie, mă aflasem refugiat la București. Duhul morții plutea în jurul și înăuntrul nostru. Cineva lipise pe un zid la Academia, în Piața Romană o foaie mare de hârtie cu scris de mână: «Profesorul Iorga a fost omorât mișelește!».

Trecătorii se opreau în fața afișului, cu ochii pironiți pe cuvinte și parcă refuzau să înțeleagă că actul de barbarie vestea o eclipsă de lungă durată în viața tuturor. În acea toamnă îndoliată am continuat să scriu articole, dar Nicolae Iorga nu mai avea să le citească, să le judece, să laude câte ceva din ele, așa cum făcuse în acei doi ani, cât am fost în preajma lui, cu acea bucurie lăuntrică pe care o încerci în apropierea culmilor luminate de lumină.” ( George Sbârcea, «Cafeneaua cu poeți amintiri»)

După moartea sa, tot ce a avut în casă, inclusiv valoroasa bibliotecă, a rămas statului român. Spunea mereu că, atunci când a venit pe lume, nu avea nimic, iar când va muri nu va lua ceva.

În Bucureşti, un liceu teoretic, un institut de istorie şi o stradă îi poartă numele. Liceul Teoretic “Nicolae Iorga”, Institutul de istorie “Nicolae Iorga” și strada “Nicolae Iorga”.

(Sursa: Nicolae Iorga, O viaţă de om aşa cum a fost)

14
/11
/18

METROPOLIS SPECIAL Niciunde în lume sfârșitul Primului Război Mondial nu a fost trăit mai spectaculos decât în Parisul anilor nebuni. Vă prezentăm o colecție de momente douăzeciste avându-i ca protagoniști pe Coco Chanel, Picasso, Hemingway, Isadora Duncan, Joyce, Josephine Baker, Proust, Colette, Stravinski...

01
/10
/18

A apărut o necesară carte-album, „CineBucurești. 100 de ani de modernitate - Sala de cinema”, coordonată de arhitectul Mihaela Pelteacu și cineastul Laurențiu Damian. Un volum despre istoria glorioasă a sălilor de cinema din București, care trezește nostalgii dar induce și tristețe din cauza stării actuale de degradare a cinematografelor.

09
/09
/18

Era cea mai lungă noapte a anului 1956, 21 spre 22 decembrie. Într-o cameră a Spitalului „Central” din Bucureşti, după zece zile de speranţe şi disperări, Nicolae Labiş înţelegea că va muri, că drumul înapoi spre viaţă îi fusese iremediabil închis atunci când destinul sau o mână „prietenoasă” îl împinsese spre linia tramvaiului de la Colţea.

04
/09
/18

George Bacovia, cel mai important poet simbolist român, a terminat liceul la 22 de ani, a publicat prima carte la 35 de ani, iar verbele sale favorite - conform frecvenței din poezii - erau „plânge” și „ninge". De asemenea, nu citea foarte mult, nu avea scriitori preferați și avea un talent deosebit la portrete și caricaturi...

27
/08
/18

Făget a devenit în această vară o destinație culturală găzduind prima manifestare artistică din cadrul proiectului Cămine în Mișcare / Moving Fireplaces, eveniment ce face parte dintr-o suită de astfel de activități pregătite de Asociația Timișoara Capitală Culturală Europeană și Asociația Prin Banat.

05
/08
/18

A fost odată, în centrul Micului Paris, o lume în care se întâlneau deopotrivă şoaptele îndrăgostiţilor cu vocile stridente ale vânzătorilor de ziare ambulanţi şi muzica de la tarafurile lăutăreşti cu foşnetul apei sub vâslele liceenilor sau cu hohotele lor de râs, fericiţi că au evadat dintre zidurile Liceului „Lazăr”.

Page 1 of 2812345...1020...Last »