CRONICĂ DE FILM Câştigător al premiului pentru cel mai bun scenariu în competiţa Festivalului de la Cannes în 2018, „Lazzaro felice” („Lazzaro cel fericit”), scris şi regizat de italianca Alice Rohrwacher, ajunge în sfârşit şi în cinematografele de la noi. Un film de o tandreţe şi de o inventivitate dezarmante.
Un articol de Ionuţ Mareş|25 iulie 2019
Primul lucru care atrage atenția la acest al treilea lungmetraj realizat de Alice Rohrwacher, cea mai cunoscută regizoare din Italia, este imaginea.
Filmat pe 16 mm, „Lazzaro felice” are o imagine a cărei granulație specifică și ale cărei culori ușor estompate sugerează încă de la început un univers suspendat în timp și în spațiu.
O imagine aspră (la antipodul imaginilor digitale limpezi și curate cu care suntem obișnuiți), în ton cu duritatea vieții pe care zeci de țărani o duc izolați într-un cătun numit Inviolata, dar şi cu chipurile lor peste care grijile au lăsat urme adânci.
Ei sunt ținuți sub control de o așa-numită marchiză Alfonsina de Luna, implicată în afaceri dubioase cu tutun cultivat pe plantația sa, de fiul său, tânărul conte Tancredi, dornic să evadeze de sub influența mamei sale și a clasei sociale înalte pe care ea o reprezintă, și de un administrator veros, care face legătura între cele două grupuri.
Dihotomia propusă de Alice Rohrwacher în prima parte a filmului trimite spre un trecut mai mult sau mai puțin îndepărtat al Italiei. Povestea este plasată în perioada apariţiei primelor telefoane mobile, dar ar putea fi plasată oricând în ultimele două secole, şi asta pentru că Alice Rohrwacher sugerează perpetuarea unui sistem în care clasa de jos este ținută în întuneric, la propriu și la figurat, de o elită economică exploatatoare.
Pentru a întări caracterul universal al naraţiunii, dar și pentru a evita un eventual discurs politic încrâncenat, Alice Rohrwacher conferă filmului un aspect de basm.
Face asta inclusiv prin câteva inserturi fantastice (fapt care i-a adus comparaţii cu „Miracolo a Milano”, clasicul film din 1951 al lui Vittorio De Sica) – de la vântul pe care par să îl declanşeze ţăranii cu o simplă suflare şi sugestia prezenţei unui lup mitic şi până la ruptura temporală radicală de la mijlocul poveştii, când se face trecerea în contemporaneitate, la mai mulţi ani distanţă.
Un prezent în care par să continue însă discrepanţele între, pe de o parte, imigranţi (temă de actualitate) şi marginali (aceiaşi ţărani dezrădăcinaţi şi aruncaţi la periferia oraşelor), şi, de cealaltă parte, clasa de mijloc şi bogaţii (sprijiniţi de bănci).
Iar toată această lume surprinzătoare imaginată şi redată cu o privire cvasi-etnografică de Alice Rohrwacher are în centru un tânăr ţăran, Lazzaro, într-atât de naiv, bun şi generos, încât este luat de toţi drept idiot. Un protagonist a cărui simplitate scoate şi mai bine în evidenţă răutatea din jur.
Un film inventiv şi pasionant despre nevoia de inocenţă într-o lume cinică.
„Lazzaro felice” poate fi văzut în cinematografe începând cu 26 iulie, fiind distribuit de Independenţa Film.
