CRONICĂ DE FILM În noul său film-eseu, „Le livre d’image” (2018), pentru care juriul de la Cannes a inventat un Palme d’Or special, legendarul cineast franco-elveţian Jean-Luc Godard aruncă în aer logica narativă a imaginilor cinematografice, pentru o mai bună reconfigurare a lor ca reflecţie asupra violenţei lumii moderne.
Un articol de Ionuţ Mareş|1 noiembrie 2018
Film despre puterea uriașă a imaginilor, cele care definesc de peste un secol imaginarul colectiv al lumii, „Le livre d’image” este un asalt incomod asupra privitorului.
Structurat în cinci capitole, ale căror frontiere se întrepătrund și se amestecă, noul film-eseu al lui Jean-Luc Godard este o colecție formată în cea mai mare parte din imagini cinematografice – ficționale (inclusiv din „Adieu au langage”, precedentul său titlu) și documentare.
Imagini aranjate nu după o logică narativă sau emoțională, ci ca o explozie permanentă de flash-uri.
Puternic fragmentată este și coloana sonoră – sunete stridente, rapide, aproape indistincte, unele violente (cum sunt, de pildă, cele produse de focuri de armă sau de explozii), se combină cu citate sau foarte scurte comentarii-panseu, nu lipsite de o ușoară ironie, rostite de vocea îmbătrânită a lui Gogard însuși.
„Le livre d’image” este ca un caleidoscop care ia forma unui coșmar. Godard elimină o trăsătură-cheie a imaginii cinematografice – desfășurarea ei în timp – pentru a o reduce la esența ce pare să fie cultivată astăzi: suntem copleșiți de imagini scurte, brutale, venite din toate direcțiile.
Pare că nu le mai percepem sensurile ascunse și nici gravitatea. Trăim pe fast-forward.
Este ceea ce pare a ne spune direct, fără menajamente, regizorul franco-elvețian, cel care a contribuit decisiv la modernizarea limbajului cinematografic.
Godard distruge imaginile, care sunt toate prefabricate în filmul său, și nu lasă timp de contemplare – suntem absorbiți într-un vertij video-sonor, fără altă opțiune de împotrivire decât părăsirea sălii de cinema (lucru pe care l-au și făcut mai mulți spectatori la cele două proiecții din cadrul „Les Films de Cannes à Bucarest”).
Și care sunt imaginile care produc astăzi cea mai mare oroare, atunci când sunt transmise de mass-media? Cele cu atentate teroriste sau alte grozăvii (jihadiștii și-au făcut faima și prin înregistrările cu decapitări). Imagini care au devenit, de altfel, o obișnuință.
Tocmai la aceste idei se oprește Godard: el insistă o bună parte din film asupra violențelor din lumea arabă, care s-au extins, răzleț, și în Occident. O lume de unde vin cele mai multe dintre imaginile dure care bântuie conștiința colectivă și alimentează fricile la nivel mondial.
Dincolo de impactul ei imediat care poate destabiliza privitorul, această „carte a imaginii” propusă de Godard lansează unele întrebări esențiale, care se acumulează după vizionare. Ne definim prin ceea ce vedem? Este violența intrinsecă imaginii? Cât de mult ne este educată sensibilitatea de imagine?
Godard reușește ca tocmai prin această acumulare accelerată și aparent incontrolabilă de imagini să propună o reflecție deopotrivă asupra limbajului cinematografic, pe care îl destructurează din nou, și asupra violenței lumii în care trăim.
