Les Enfants Terribles este cel mai cunoscut roman al lui Jean Cocteau, unul dintre cele mai importante personalităţi culturale franceze ale secolului XXI, iar regizoarea Iris Spiridon l-a transformat într-o piesă de teatru despre copii dedicată adulţilor. Despre conceperea romanului şi despre motivaţia de a scrie autorul spunea într-un interviu: „Scrie ceva, orice. Cât să […]
Un articol de Judy Florescu|29 ianuarie 2013
Les Enfants Terribles este cel mai cunoscut roman al lui Jean Cocteau, unul dintre cele mai importante personalităţi culturale franceze ale secolului XXI, iar regizoarea Iris Spiridon l-a transformat într-o piesă de teatru despre copii dedicată adulţilor.
Despre conceperea romanului şi despre motivaţia de a scrie autorul spunea într-un interviu: „Scrie ceva, orice. Cât să începi povestea . Aşa am făcut eu – am scris primele rânduri la Les Enfants Terribles... Dar asta se aplică doar pentru expozişiunile din ficţiune. Totuşi eu nu am scris niciodată despre ceva dacă nu am fost profund emoţionat de acel ceva. ”(Jean Cocteau, The Art of Fiction Nr. 34)
Când mergi la o piesă de teatru, nu e recomandat să citeşti nici un fel de articol sau critică despre ea, fiindcă îţi poate afecta perceţia sa dinainte s-o fi văzut. Unii actori chiar ne sfătuiesc să nu mergem la unele spectacole de-ale lor pentru simplul fapt că li se pare, dar pe principiul nu cred până nu văd, dar eu cred că este cel mai bine să ne putem afinitatea teatrală la încercare.
Iris Spiridon lucrează cu energii, chiar dacă sala de spectacol înseamnă clădirea de pe de Calea Victoriei de deasupra vechiului Green Hours. Piesa „Le Salon des Enfants Terribles” te pune faţă în faţă cu propriile adevăruri, pe care din frică, laşitate sau deznădejde le-ai ocolit.
Astfel, trec pragul unei case frumoase, păşesc într-un living unde se află o canapea de catifea roşie pe care cineva citeşte o carte… Atmosfera este înfiorător de plăcută şi o dată cu terminarea piesei ai înţeles că ai fost puţin actor în propria viaţă, deşi poate nu-ţi doreai . Problemele de orice natură ar fi ele, nu se rezolvă prin mersul la teatru, dar teatrul te ajută să ai o perspectivă mai clară asupra lor, prin portretizarea prin nuanţe diferite de cele obişnuite ale vieţii. Iar când te recunoşti într-un personaj dramatic dintr-o piesă de teatru mai întâi râzi, apoi te strâmbi, apoi te infurii, apoi plângi, apoi eşti sarcastic, iar până la aprinderea luminilor în sală eşti deja un alt om.
“Ceea ce alţii caută prin religie eu caut prin teatru şi prin dans, e acelaşi lucru, doar modalităţile de a ajunge acolo diferă”, spune Iştvan Teglaş, unul dintre actorii din distribuţia piesei “Le salon des enfants terribles” într-un interviu din revista Formula As.
Cât despre energiile transmise de actori pe scenă publicului cu inimă de perceput, Nicoleta Lefter spune într-un interviu din yorick.ro: “Nu e meritul meu când sunt bine într-un spectacol sau când mi se întâmplă lucruri minunate. Tot ce ţine de mine e să aleg să fac cu plăcere.”
Iris Spiridon, tânăra regizoare cu o amplă viziune asupra pieselor sale, scrie într-un articol din Dilema Veche: “Am avut noroc să cresc şi să trăiesc mereu alături de oameni mult mai ,,mari” decît mine…”
Cam asta înseamnă succesul unei piese, cât de mult a ajuns la inima publicului, iar „Le salon des enfants terribles” mai are multe inimi de cucerit.
