Les Films de Cannes à Bucarest sau reabilitarea cinefiliei - Ziarul Metropolis

Un festival precum „Les Films de Cannes à Bucarest,” iniţiat de Cristian Mungiu şi ajuns la cea de-a şasea ediţie, reînvie plăcerea de a merge la un cinematograf de artă – un act social şi cultural în suferinţă – şi reaminteşte diversitatea formelor de a face cinema.

Un articol de Ionuţ Mareş|20 octombrie 2015

Cea de-a şasea ediţie a Festivalului Les Films de Cannes à Bucarest stă să înceapă: şapte zile de proiecţii (23-29 octombrie), trei cinematografe (Cinema Studio, Cinema PRO şi Cinema Elvira Popescu), zeci de filme (aproape toate cele premiate în diversele secţiuni ale Cannes-ului din acest an), dezbateri şi masterclass-uri şi numeroşi invitaţi – cineastul francez Jacques Audiard (cel mai nou „palmdorizat“), (mult prea) teribilistul Gaspar Noé, actriţa şi regizoarea franceză Emmanuelle Bercot, regizorul croat Dalibor Matanić sau jurnalistul şi criticul francez Pascal Mérigeau.

Însă se prea poate să fi aflat deja toate aceste informaţii – detaliile despre filme, programul complet şi modul de cumpărare a biletelor pot fi găsite uşor pe site-ul evenimentului .

Dincolo de glamourul care înconjoară festivalul, devenit atracţia principală pentru cinefili în fiecare toamnă bucureşteană, Les Films de Cannes à Bucarest determină, discret, câteva transformări subterane şi cu posibile efecte pozitive de lungă durată. Mutaţii profunde în receptarea cinematografiei în România, explicate în cele cinci idei dezvoltate mai jos:

Les Films de Cannes à Bucarest declanşează sau reînvie plăcerea de a merge – singur sau cu apropiaţii – la un cinematograf de artă (arthouse cinema) – un act social şi cultural în suferinţă în România, din cauza unui sistem de distribuţie încă extrem timid în această direcţie şi a lipsei nepermise a unor astfel de săli. Cultivă gustul de a vedea un film de autor pe marele ecran (acolo unde îi e locul), în condiţii tehnice corespunzătoare. Permite spectatorului să-şi împărtăşească bucuria tăcută a vizionării unui potenţial mare film împreună cu o sală plină (în care uneori se stă şi pe scări). Încurajează discuţiile cinefile după şi între proiecţii, la o ţigară sau în timpul alergării între două săli. Sunt toate tabieturi aproape uitate, la a căror reabilitare un astfel de festival poate juca un rol hotărâtor.
Ajută un public mai larg – nu doar pe cel festivalier – să ia contact cu multe din cele mai noi şi uneori cele mai solicitante şi îndrăzneţe forme de a face cinema. Prin atracţia pe care o exercită printre cineaşti, Cannes-ul este recunoscut şi pentru că are capacitatea de a stabili direcţii în filmul contemporan sau de a expune şi lansa câteva din cele mai originale voci. Aproape toate filmele aduse la Bucureşti sunt noi, imposibil de găsit încă din surse alternative şi în săli, astfel că publicul cinefil se conectează la o parte a avangardei cinematografiei contemporane. Este o investiţie în viitor, prin întreţinerea interesului pentru filmul de autor şi dezvoltarea unei culturi cinematografice.
Dincolo de filmele premiate în Competiţia oficială şi de cele ale unor nume mari şi cunoscute ale circuitelor festivaliere, Les Films de Cannes à Bucarest propune, prin selecţia echilibrată, şi destule titluri din secţiunile paralele de pe Croazetă. Iar aici se ascund de cele mai multe ori bijuterii care pot deveni filme-cult. Sunt opere ale unor autori care nu au intrat încă (şi probabil nici nu vor intra) în mainstream-ul cinematografului de artă, care nu ajung să fie distribuţi în sălile din România, dar care sunt căutaţi de critici şi de publicul interesat de cineaşti alternativi, cu stiluri uneori radicale (în acest an este cazul unor nume ca Apichatpong Weerasethakul, Miguel Gomes, Kiyoshi Kurosawa, Philippe Garrel, Jia Zhangke sau Brilante Mendoza).
Prin discuţiile cu invitaţii speciali (în special regizori şi actori celebri, dar şi critici, distribuitori sau diverşi specialişti), prin masterclass-uri şi prin dezbaterile pe teme legate direct de cinema (în acest an a venit rândul criticii de film şi fenomenului pirateriei), festivalul dezvoltă gândirea asupra întregului fenomen cinematografic, de la cum ajung filmele în săli la cum sunt receptate de cei care scriu despre ele şi de public. Vizionarea propriu-zisă a unui film este cea mai importantă, însă reflecţia necesară asupra a ceea ce ai văzut, asupra întregii viziuni pe care o propune un autor, poate oferi satisfacţii la fel de mari ca emoţiile din timpul proiecţiei.
Într-o ţară fără cinemateci şi cinematografe de artă (dar cu înflorirea multiplexurilor) şi cu un public cinefil dificil de evaluat, Les Films de Cannes à Bucarest, prin anvergura sa şi prin atenţia pe care o stârneşte (activând inevitabil şi ceva snobism), branşează România, la fel ca TIFF-ul clujean, la fenomenul cinematografic internaţional de cel mai înalt nivel, alături de marile filme ale regizorilor Noului Cinema Românesc. În plus şi mai important, transmite, indirect, un mesaj indispensabil şi necesar, chiar şi la peste o sută de ani de la apariţia primelor filme: cinematografia este în primul rând artă, discurs vizual care ascute sensibilităţile şi mintea şi ajută la înţelegerea lumii în care trăim.