Ligia Soare: „Subtitrarea bună este discretă și îl lasă pe om să vadă filmul”
https://www.ziarulmetropolis.ro/ligia-soare-subtitrarea-buna-este-discreta-si-il-lasa-pe-om-sa-vada-filmul/

INTERVIU „Subtitrarea bună este discretă şi îl lasă pe om să vadă filmul. Este regula numărul unu. Din păcate, se respectă foarte puţin. Dacă nu te gândeşti la public când subtitrezi un film, s-a terminat”, afirmă Ligia Soare, cea mai cunoscută traducătoare de subtitrări de filme din România.

Un articol de Ionuţ Mareş|26 august 2020

Ligia Soare este traducătoare şi co-organizatoare a Festivalului Internaţional de Film de Animaţie Anim’est. Este probabil cea mai cunoscută autoare de traduceri de subtitrări din România, numele său regăsindu-se la finalul traducerilor de la numeroase filme care ajung în distribuţia din cinematografe şi în festivaluri. De mai mulţi ani, coordonează departamentul de subtitrări al Festivalului Internaţional de Film Transilvania (TIFF).

Într-un interviu special pentru Ziarul Metropolis, Ligia Soare vorbeşte despre cum se făceau subtitrările când filmele încă mai erau proiectate pe peliculă comparativ cu versiunile digitale de acum, despre cum lucrează la o subtitrare, despre ce înseamnă o subtitrare bună, despre cauzele greşelilor întâlnite în subtitrări, despre cum se stabileşte titlul unui film şi despre care sunt cele mai stimulante filme pentru tradus.

Ionuț Mareș: Ai prins puțin și din perioada când filmele încă se proiectau pe peliculă, înainte de trecerea generalizată la digital. Ce înseamna să faci subtitrarea pentru un astfel de format?

Ligia Soare: Cred că am tradus primele filme prin 2003. Inițial traducerile erau din franceză și engleză. Am început direct cu festivalurile de film. Erau puține festivaluri pe la începutul anilor 2000. Era o perioadă în care subtitrarea nu era foarte bine definită. Nu era conștientizată ca atare. Nu era nevoie de ea în afară cinema și televiziune. În rest, ceea ce aveam pe net erau subtitrări făcute de fani, care la noi au funcționat și încă funcționează foarte bine și care au evoluat calitativ foarte mult. Eu le-am tot urmărit, pentru că sunt o fană a fansub-urilor. Mi se pare interesant că o persoană care nu are studii în domeniu, dar care e pasionată de film, face asta. Sigur, cu greșelile de rigoare, pe care ochiul meu le vede imediat.

Lucrurile au evoluat foarte mult în privința subtitrărilor în ultimii 16-17 ani, de când am eu contact cu asta. Din 2010, merg numai pe subtitrări, ca freelancer. Practic, toată experiența mea profesională, în afară de festivaluri, au fost traducerile de film.

Inițial, filmele pe care le-am tradus veneau pe peliculă și aveam acces la ele pe casetă video sau CD. Am tradus cu casetă video. Asta înseamna că aveam acasă VCR-ul și traduceam cu computerul în față. Asta era soluția cea mai bună, să am totuși filmul pe CD sau pe casetă.

Însă erau și situații destul de nefericite la începuturi, când nici eu nu eram prea pricepută și nu știam ce să cer și nici oamenii nu știau ce să-mi ofere. Îmi ofereau lista de dialoguri și atât. Asta însemna că eu traduceam intuind cum era filmul. Traducerea se punea în festival pe film – și s-a făcut asta ani de zile –, iar eu mă duceam în sală cu inima cât un purice să văd prima proiecție și apoi să fac adaptarea după ce vedeam filmul împreună cu toată lumea.

Așa se traducea în festivalurile de film la începutul anilor 2000, când nu exista filmul pe nici un alt suport. De foarte puține ori s-a întâmplat să mi se pună mie singură filmul pe 35 mm înainte, să îl văd, apoi să rețin bine și să mă duc acasă și să adaptez subtitrarea cu filmul din cap. Am făcut și din astea. Eram fericită totuși că îl văd.

Ulterior, mi-am dat seama că, în anii `70-`80, când se traduceau filme pe 35 mm, traducătorul avea totuşi acces la film într-un fel. Mergea într-un studio. Traducerea nu era homemade ca acum. Mi-am dat seama de asta pentru că am acces, în diferite ocazii, la Arhiva de Film, de unde primesc traducerile unor filme românești sau străine făcute mai demult, printate sau bătute la mașină. Le primesc pe foi și trebuie să le digitalizez ca ele să fie date la câte un festival astăzi. Însă nu mai pot să le dau spectatorilor de acum o subtitrare ca atunci, pentru că ar fi puţin ridicol. Limba se schimbă, e sub o continuă influenţă de peste tot.

Și o faci de la zero?

Pot să folosesc lista de dialoguri care există şi să o adaptez sau pur și simplu hotărăsc să o ignor total și o fac de la zero. Și asta e o experiență foarte interesantă, pentru cineva pasionat de limbă, inclusiv de limba natală – să vezi ce gusta publicul în anii `80. Şi îți dai seama că unui adolescent de acum nu mai poți să îi arăți subtitrarea de atunci.

În ziua de azi, la festivaluri, nu se mai dau filme pe 35 mm decât foarte rar. Acum e mult mai elegant și mult mai simplu, în sensul că pot să primesc screener-urul sau un transfer cu filmul. Nu-mi trebuie o rezoluție mare. Pe mine mă interesează să se vadă imaginea și mai ales să aud foarte bine. În rest, filmele le văd pe laptop sau pe un ecran special, care e mai mare. Îmi place să am filmul pe ecran mai mare și laptopul alături și să lucrez textul pe ecranul laptopului. Dar mi se întâmplă uneori și să împart ecranul de laptop în imagine și text alături.

Lucrezi la subtitrare în timp ce vezi filmul?

Depinde de film. În general îmi place să văd ceva din film înainte, să mă documentez puțin, mai ales dacă e un subict care nu-mi trece pe la urechi atât de des, pentru că filmele pot să fie despre orice. Dacă e un film la care îmi dau seama că textul curge, să zicem că e un documentar, și imaginea nu mi-ar influența foarte tare structura frazei, atunci de multe ori prefer să traduc textul și apoi să-l adaptez la imagini.

Dar când este un film într-o limbă vorbită colocvial și se întâmplă foarte multe pe ecran, atunci nu-mi place să pierd vremea. Stau cu filmul și cu lista de dialoguri alături. Pe măsură ce parcurg un pic din listă, mă uit şi la film. La sfârșit mai dau încă o tură peste tot ca să-mi dau seama că s-a aşezat bine.

În principal, eu traduc din engleză, franceză şi spaniolă, dar din studenție încoace am trecut prin opt-nouă limbi, și atunci există șansa să știu bine sau să înțeleg limba sau limbile în care se vorbește într-un film. În cazul în care filmul nu e vorbit în engleză şi îmi vine lista de dialoguri în engleză, e perfect. Văd deja engleza și știu cum sunt aranjate replicile. Și mai văd percepția unui alt traducător. Însă eu nu traduc traducerea, eu traduc filmul.

Dar ce faci în cazul unui film într-o limbă pe care nu o știi deloc? Ești dependentă de lista de dialoguri în engleză.

Sunt dependentă pentru că, în general, chiar dacă aș încerca să găsesc un coleg care știe limba respectivă, este foarte posibil să nu mi se dea lista de dialoguri în limba filmului. E foarte posibil să spună că există doar lista de dialoguri în engleză.

Deci tu ceri și lista de dialoguri în limba originală?

Da, cer și originalul, pentru că e de mare folos, chiar dacă știu aproximativ limba respectivă. Când traduci un film, construiești, reconstruiești fraze. Evident, nu doar traduci engleza pur și simplu. Reconstruiști frazele în funcție de talentul tău, de context sau de stilul vorbitorului, pentru că poate să îți vorbească un puștan de 13 ani care discută cu colegii lui, un director de firmă care povesteşte nu știu ce sau un domn foarte în vârstă care spune ce s-a întâmplat acum 70 de ani. Evident că în limba în care traduci trebuie să fii suficient de priceput să mergi prin mai multe stiluri. Şi evident că o frază în engleză poate să aibă în română foarte multe traduceri. Eu traduc în funcție de engleză, dar mai ales în funcție de ce e în film.

Pe vremuri, la subtitrări, vedeai formula „traducerea și adaptarea”. Acum nu pare că se mai folosește.

Ar trebui să se folosească. Dacă nu se face o adaptare, nu e o traducere de film. Subtitrarea unui film reprezintă de fapt traducere și adaptare. Ceea ce apare scris nu este 100% ceea ce se vorbește în film.

Studiile de teorie a subtitrării spun că ar trebui ca în subtitrare să ai între 45% și 75% din ceea ce se aude în film. 45% este extrem de puțin. Dar să zicem 75%. Asta înseamnă că trebuie să tai cuvinte care nu sunt foarte utile, care sunt balast. Nu le mai pui și pe acestea, pentru că omul vede deja prea mult pe ecran și ar fi derutat complet. Pui doar esențialul. Reformulezi mai scurt. Spui același lucru, dar în cuvinte mai puține. Morfologic și sintactic, modific fraza, astfel încât să încapă pe ecran, în trei până la cinci secunde, cel mult 40 de caractere pe rând, cu spații.

Adaptarea mi se pare că se făcea mult mai mult odată. Dacă te uiţi acum la filmele vechi de la Cinematecă, observi câte un personaj care vorbește foarte mult, dar subtitrarea redă mai puține cuvinte.

Aia este corectă și profesionist făcută. Aia este subtitrarea adevărată. Subtitrarea bună este discretă și îl lasă pe om să vadă filmul. Este regula numărul unu. Din păcate, se respectă foarte puțin. Dacă nu te gândești la public când subtitrezi un film, s-a terminat. Când e o subtitrare bună, nu îți dai seama că ai citit-o. Îți dă respiro să te uiți la toate scenele.

Eu în subtitrare nu pun tot ce face personajul, tocmai pentru că el are gesturi, are mimică, sunt efecte sonore, e muzică, sunt poate alte texte pe ecran. Spectatorul trebuie să aibă timp să le vadă și pe alea. Poate filmul e într-o limbă pe care nu o știe deloc. Dacă el depinde strict de rândul meu de subtitrare și eu îi ofer o subtitrare mare şi neadaptată, s-a terminat.

Există şi o estetică a subtitrării. Cum aranjezi rândurile. Teoria spune că subtitrarea trebuie să arate ca un pom de  Crăciun. Când ai două rânduri, rândul de sus trebuie să fie mai mic decât rândul de jos, pentru că așa se duce ochiul. Și mai e o chestie, de care nu se ține cont, mai ales în online, unde nu e un specialist care face subtitrarea: se fragmentează, se rupe morfologic prost o sintagmă. Apoi, se spune că subtitrarea nu trebuie să ocupe în niciun caz mai mult de 20% din ecran.

Dar nu apare o problemă etică? Pentru că tu, practic, ai o intervenție și decizi să lași pe dinafară niște lucruri. Cum găsești echilibrul?

Întotdeauna trebuie să iei o decizie. Nu am fost formată să fac traducere de subtitrare și sunt foarte puțin cazuri în România, aproape de zero, în care te învață cineva să traduci pentru subtitrare. Însă în ultimii ani am tot căutat. Şi citesc studii. Sunt pasionată de anumiți oameni care predau pe la niște universități din Europa cu tradiție mare. În acest moment, sunt vreo 30 de univesități europene care au master cu specializare în traducere audiovizuală. Și nu e de acum, e de mult. De vreo 30 de ani, aceşti oameni discută ce înseamnă traducere pentru film, că nu e totuna cu cea de carte sau de un text obișnuit. Le urmăresc. Sunt în pas cu ceea ce se întâmplă, cu tendințele, cu ce au studiat ei.

Concluzia la care se ajunge mereu în aceste studii este că trebuie să faci o alegere, trebuie să fii discret, trebuie să adaptezi. Și, mai ales, trebuie să fii atent la publicul care te citește, pentru că una este să traduci pentru români și alta e să traduci pentru japonezi sau americani.

Evident că îți pui nota personală, pentru că este un text și trece prin tine. Dar trebuie să găsești echilibrul între film, între felul în care sunt personajele, între cum vrea regizorul, producătorul sau toată lumea implicată în film să se transmită mesajul și oamenii din sală care, când se stinge lumina, văd câteva rânduri pe ecran.

Inevitabil e la latitudinea ta. Dar trebuie să te gândeşti că dacă pui în text tot ce se aude, în primul rând s-a pierdut filmul, pentru că omul nu mai e atent la film. În al doilea rând, și dacă ai spus tot, nu poți să fii foarte fidel filmului, pentru că până la urmă ești traducător. Trădezi, vrând-nevrând. Treci în limba ta, care ba nu are aceeași topică, ba nu are anumite cuvinte, ba nu există o realitate, ba o sintagmă nu o să sune la fel, ba e o glumă pe care, dacă nu o modific puțin în română, nu o să înţeleagă nimeni nimic și nu o să râdă.

Mai ales la jocurile de cuvinte.

Tot ce înseamnă joc de cuvinte și glumă, dacă nu se înţelege foarte repede, omul nu o să râdă, nu o să prindă chestia aia. Atunci, dă-i-o ca să fie foarte aproape de el. Evident, filtrat, dar tu găsești cea mai bună variantă ca să îi dai publicului ce trebuie.

Dar cred că în România e un avatnaj, pentru că, din fericire, noi suntem obișnuiți cu filme subtitrate. E o tradiţie.

Exact. Suntem obișnuiți să citim totuși text mult. În ţările nordice, de exemplu, unde există de asemenea o tradiţie a subtitrării, se considera că nu contează cât de încărcat e textul, pentru că spectatorul o să se descurce. La ei e o breaslă foarte frumoasă şi foarte unită de traducători de film. Şi-au dat seama însă că nu se întâmplă așa, că de fapt îi pui spectatorului o sarcină mult prea grea. Chiar dacă este un spectator foarte tânăr, obișnuit cu mult material vizual.

Dacă în cazul subtitrărilor la festivaluri sunt mai ușor de înțeles eventualele greșeli, pentru că timpul e scurt şi filmele sunt multe, cum îți explici – și aici o spun ca simplu spectator – că există destul de multe subtitrări la filme din distribuţie care au greșeli, unele flagrante. Și am observat asta atât la distribuitori mai mici, care aduc filme de autor, cât și la distribuitori mari, care aduc filme de mari bugete, majoritatea covârşitoare americane.

Eu am mai multe explicații pentru asta. Una ar fi că sunt puţini oameni educați în traducere de film. La noi nu există o școală de traducători de film. Ea ar trebui să fie undeva între Filologie și Film. Dacă ești doar traducător, și atât, s-ar putea să nu ştii  nimic despre film.

Aşa eram şi eu la început, când îmi venea să rog regizorii să mă ia la filmări ca să văd ce se întâmplă acolo, să înțeleg clar cine ce face. Traduceam diverse lucruri şi mi se părea frustrant. Mă uitam pe site-uri și pe urmă îndrăzneam să întreb şi să rog să fiu lămurită în legătură cu ce se întâmplă la o filmare, pentru că nu aveam studii de film. Formarea mi-am făcut-o acasă, singură, căutând materiale în toate părțile. Evident, multe lucruri s-au luminat odată cu experiența.

La Limbi Străine, când faci traduceri și studiezi traductologie, nu studiezi traducere de film. E un masterat de traduceri literare la care se face din când în când un curs de subtitrări, dar asta nu înseamnă că cei de acolo sunt interesați neapărat de traducere de film sau că vor ajunge să lucreze vreodată cu asta.

Când ești distribuitor de film, cauți un traducător, dar care să nu fie neapărat de subtitrări, pentru că nu ți-ai pus niciodată problema. Există șansa să dai peste traducători foarte buni, dar care nu fac traducere de film și care nu știu principiile. Ei au tradus corect și frumos, dar de fapt nu merge. Evident că e mai bine decât să traducă cineva care nu știe limba sau care nu știe nici româna, și atunci greșelile sunt de neiertat. Se întâmplă și asta, evident.

Eu mă refeream în special la greșeli grave.

Se întâmplă asta pentru că oricine știe engleză, oricine traduce în ziua de azi. Între noi, colegii, avem gluma că, în România, toată lumea știe engleza, mai puțin româna.

Apoi, distribuitorul poate nu are un ochi format, nu știe să își descopere greșelile. Îmi pare rău să o zic, dar de multe ori distribuitorul nu se uită peste traducere.

E ciudat, pentru că, atunci când distribui un film, nu e aceeași presiune ca la un festival. Teoretic ai avea timp pentru o subtitrare bună.

E vorba de un film pe lună, nu de 200 de filme, ca la TIFF, pe care trebuie să le vezi.

Distribuitorul nu e suficient de atent sau nu are cunoștințe filologice și nu își pune problema că ar trebui să vorbească cu un specialist, care să se uite peste acele greșeli. Cred că uneori mi-am pus împotrivă distribuitori pentru că le-am zis că filmul lor este minunat, dar nu au pus pe cineva care să se mai uite pe traducere. Unii nu mi-au mai zis nimic, dar mi-am asumat riscul. Am preferat să îl fac poate să fie mai atent data viitoare, arătându-i că e o problemă.

Pe urmă, e şi faptul că multă lume traduce fără să aibă studii de specialitate. Nu am nimic cu asta, pentru că am colegi care traduc filme și care nu au făcut limbi străine. Poate au făcut jurnalism, comunicare sau altceva. Însă au conștiința limbii române şi a frazării. Conștiința ecranului.

Și mai e ceva. În trecut, orice traducere de film era revizuită. S-a pierdut asta. Când primesc de la Arhiva de Film dialoguri traduse în anii `70 sau `80, de foarte multe ori primesc la ele și un „revizuit” și semnătura cuiva. Asta deja înseamnă o asumare. Înseamnă că cineva, care posibil avea cunoștințe mult mai bune sau o experienţă mai mare decât cel care a tradus, trecea peste acele subtitări, le revizuia.

În ziua de azi, la festivalurile de film se întâmplă foarte rar asta. Mie îmi place totuşi să țin standardul sus și, dacă coordonez o echipă de traducători la un festival de film, chiar dacă trebuie să facem cinci filme în două nopți, nu mă interesează, tot trebuie să le vadă cineva. Măcar să vadă că româna e corectă. Nu mai zic dacă au ales cea mai bună nuanță.

Gândeşte-te că la film se duc copii care acum învață să scrie în română. Ceea ce vezi e ceea rămâne în minte mult mai mult decât ceea ce poate doar ți-a trecut pe la ureche. Ei nu știu să distingă dacă e scris bine sau nu în română. Iar dacă tu le-ai pus greșeala în față și au văzut alb pe negru într-o sală de cinema, aia le-a rămas în minte. Este un pericol enorm.

În momentul în care văd o greșeală, eu nu mai pot să văd filmul un sfert de oră. Încerc să ignor și să uit ce am văzut. Dar nu sunt singura și nu numai traducătorii sau filologii fac asta. Fac și oameni de lângă mine, pur și simplu.

Asta e cel mai vizibil când e ceva flagrant, ridicol.

Încă se întâmplă în ziua de azi, din păcate, pentru că traducerea e ultimul cost la care te-ai gândit. Ai plătit pentru film, ai plătit la laborator, cataloage, publicitate, şi trebuie să mai plătești și traducătorul.

Dar sunt și distribuitori la partea opusă, cu care îmi place enorm să lucrez, pentru că sunt atenți. Am garanția că a trecut pe la ei traducerea şi se uite peste ea și discutăm anumite porțiuni. El nu e autorul filmului. Este distribuitorul care aduce filmul și i-l dă publicului român. Dar îl întreb ce vrea de la film. Și stabilim împreună cam care e palierul, cam pe unde ne ducem.

Acesta e cazul fericit, în care ne gândim să adaptăm traducerea la publicul de aici. Sunt puține cazuri, dar se întâmplă. Și este nemaipomenit pentru mine că există și astfel de persoane.

Cine stabilește titlul unui film în română?

Depinde. Sunt distribuitori care au titlurile deja pregătite, pe care îl aleg ei pur și simplu, fără să discute cu traducătorul. Și traducătorul doar îl preia. În cazul în care titlul se repetă undeva în film, evident că trebuie ca traducerea subtitrării să cuprindă acel titlu, ca să nu fie o discordanță.

Şi sunt cazuri – tot cu acei distribuitori atenți, cu care discut în detaliu – în care eu vin cu mai multe propuneri şi ei vin cu propunerile lor. Ne mai uităm și la poster și vedem cam pe unde ar intra titlul și cum ar arăta. Stabilim dacă punem sau nu şi un subtitlu.

Ce tip de subtitrare ți se pare cel mai dificil de făcut? Şi ce tip de subtitrare te provoacă cel mai mult?

Într-o primă fază, e foarte important să știu despre ce e filmul. Dacă e un documentar care are un domeniu pe care nu l-am întâlnit niciodată, atunci o să-mi fie foarte greu și o să-mi ia foarte mult timp. De exemplu, dacă e vorba de termeni bancari. În română poate e corect, dar nu sunt sigură că un specialist nu ar recunoaște dacă nu sunt corecte anumite sintagme. Evident că, dintr-o sală de 200 de oameni, poate că doar unul o să știe. Dar nu contează. Acea singură persoană este foarte importantă pentru mine. Atunci, poate nu îmi asum acea traducere și am terminat povestea.

Apoi, sunt importante presiunea timpului și imprevizibilul. De foarte multe ori se întâmplă să primesc dialoguri incomplete, că așa pornesc de la un distribuitor neatent sau care nu trimite tot ce are în folderul pe care l-a primit. Îmi dau seama pe la jumătate filmului că lipsesc bucăți mari. Sau că e un alt montaj. Sunt situații imprevizibile pe care le urăsc pur și simplu. Până la urmă, le scot la capăt, dar e un stres foarte mare.

Iar situațiile care, dimpotrivă, îmi plac foarte mult sunt cele care au venit cu timpul și din experiență, şi anume să traduc un film în care vorbesc oameni foarte diferiți. Cu cât e mai colocvial, cu atât îmi place mai tare. Cu cât depinde de context și de ce se întâmplă pe ecran, cu atât mă provoacă mai tare. Filmul la care trebuie să găsesc vocile potrivite îmi place cel mai mult. Pentru că acolo pot să mă joc mai bine. Simt că pot să prind publicul mult mai bine. E o plăcere să rescriu un dialog. Pentru că e un fel de a rescrie, până la urmă. Plăcerea a venit cu timpul.

După ce ai tradus foarte mult, te așezi în fața filmului şi nu tastezi suficient de repede pe cât îţi vin ideile. Filmul curge până la final și ți se pare că traducerea este rotundă. Și că este o variantă foarte bună, care se potriveşte cu ce e pe ecran.

22
/10
/20

Săptămâna aceasta, marele regizor, scenarist și actor Nikita Mihalkov, laureat al premiului Oscar, a împlinit 75 de ani, iar TVR 2 îl aniversează programând două dintre filmele sale reprezentative. Bărbierul din Siberia”, cu Julia Ormond, Oleg Menşikov şi Richard Harris – sâmbătă, la Filmul săptămânii şi Ochi negri (OCI CIORNIE), cu inegalabilul actor Marcello Mastroianni - duminică, la Filmul de Artă.

21
/10
/20

CRONICĂ DE FILM Prezentat în premieră la Festivalul Astra de la Sibiu şi selectat la prestigiosul IDFA (International Documentary Film Festival Amsterdam), „Copii pierduţi pe plajă” (2020) este debutul în lungmetrajul documentar al tinerei regizoare Alina Manolache şi încearcă să facă un portret al generaţiei de 30 ani, născută imediat după Revoluţie.

20
/10
/20

Mai sunt doar câteva zile până la startul celei de-a 11-a ediții a Les Films de Cannes à Bucarest ce va avea loc între 23 octombrie și 1 noiembrie. Timp de zece zile spectatorii vor putea vedea cele mai noi titluri de la Cannes 2020 și din selecția celor mai importante festivaluri de film din lume la drive-in dar și outdoor.

19
/10
/20

„Spiral/ Spirala”, primul lungmetraj al regizoarei clujene Cecília Felméri, a fost recompensat cu Mențiunea Specială a Juriului în Competition 1-2 la Festivalul Internațional de Film de la Varșovia.

19
/10
/20

CRONICĂ DE FILM Programat să poată fi văzut la noua ediţie a Festivalului "Les Films de Cannes à Bucarest" (23 octombrie - 1 noiembrie), adaptată condiţiilor de pandemie, „Mandibules” (2020), cel mai recent film al excentricului regizor francez Quentin Dupieux, este o comedie absurdă a cărei lejeritate este şi marele său atu.

18
/10
/20

Asociația Arta în Dialog anunță cea de-a șaptea ediției a Festivalului de Film UrbanEye, care va avea loc în perioada 4 – 8 noiembrie online, dar și în mai multe birouri de arhitectură din România.

18
/10
/20

Cinema ARTA este, în prezent, cel mai vechi cinematograf din România care încă își păstrează funcțiunea. Istoria lui nu este doar istoria unui loc, ci el reflectă istoria ultimului secol în care se intersectează straturi din istoria orașului, a filmului, precum și straturi ale memoriei – straturi subiective, personale.

16
/10
/20

Festivalul Les Films de Cannes à Bucarest va continua să aducă în această toamnă cinefililor multe din filmele și evenimentele așteptate, însă se reorganizează, urmând ca în perioada preconizată, 23 octombrie – 1 noiembrie, sa pună accentul pe evenimente desfășurate online, în aer liber, dar și la drive-in, cu respectarea măsurilor de siguranță sanitară – care vor fi la momentul respectiv.

15
/10
/20

PREVIEW Două filme realizate de regizori consacrați și două debuturi pot fi văzute online, gratuit, pe platforma TIFF Unlimited, între 16 şi 22 octombrie, în cadrul CinePOLSKA. Mirela Lazăr, coordonatoarea CinePOLSKA din partea Institutului Polonez, vorbește într-un interviu pentru Ziarul Metropolis despre selecție și ediția specială din acest an.

15
/10
/20

Ediția #15 a eXplore festival - Bucharest International Dance and Performace festival se va desfășura anul acesta între 16 și 25 octombrie la Muzeul Național al Literaturii Române, WASP Working Art Space and Production, Muzeul Municipiului București: Muzeul Theodor Aman, Colecţia de artă Ligia şi Pompiliu Macovei, Palatul Suţu, online, pe eXplore festival și WASP Working Art Space and Production dar și on-air, pe Radio Guerrilla.

13
/10
/20

O adaptare fermecătoare a nuvelei pentru copii scrise și ilustrate de artistul Italian Dino Buzatti în 1945, „Vestita invazie a urșilor în Sicilia/ The Bears’ Famous Invasion of Sicily” (r. Lorenzo Mattotti) se vede pentru prima dată în România în deschiderea celei de-a 15-a ediții a Festivalului Internațional de Film de Animație Animest.

Pagina 1 din 27312345...102030...Ultima »